noaptea-naintează desculță-n viscolul orizontului
poezia se mănâncă cu iarba fiarelor
ziua primarul din orașul dement aduce deținuții
care mătură singurătatea celor o mie de ani fără tine
privesc aceeași fotografie-ntunecată alburie
ce–a–mplinit vârsta tuturor vârstelor
dezbrăcat de iluzii străinul
coboară pe scările rulante ale realului
cu muschete de frișcă la tâmplă
alt poet țâșnește din fantasma poeziei
ca-n noaptea sfântului bartolomeu
se răzvrătesc maimuțe albe și pure
prin aerul bezmetic o herghelie
de cai albi mănâncă jăratic
eu am găsit iarba fiarelor
și nu o împart cu nimeni
din urmă copitele cailor sângeră cicatricele stelelor
trăiesc o clipă mai intensă decât voluptatea de a muri
cu amenințătoare săbii imperiul persan
este gata-gata să intre pe sub ușă
precum șoarecele filosofiei analitice
într-un real damnat făcut țăndări
comandantul deținuților cheamă
iarăși singurătatea la apel
cine lipsește azi?