I

în cel mult o zi și-o noapte corpul mi se desface în mirosuri numai ale lui
nu pentru că asta i-ar fi propriu, cât mai degrabă
fiindcă prin țeava dintre doi apa stă țeapănă sau bate-n gol, în violet.

prefer mereu încăperea minusculă, holul dintre doi
în care cei doi, reîntorși, se scarpină de margini ca-ntr-o baltă.
Când se întețește zarva-n noi mereu ne sare în ajutor tărăboiul de afară :
in blocul turn grămezile de oameni, câte doi din fiecare soi, își croiesc cărări spre ceva
ce nu se va ridica și nu se va prăbuși
exact ca bucata transparentă de la robinet, la o presiune constantă.

Scamele se depun pe la colțuri, încurcă zecile de cabluri, suntem într-un port la malul
micii mări domestice.
prima insectă în largul ei, privită prin năvodul perdelei nisipoase. cad perdelele, numai geamuri limpezi și chipuri negre, complet negre, la geamuri.
două câte două, subțiate, scâlciate, răsfirate ca și când
zeci, sute de mânuțe le-ar modela cu dibăcie
dinlăuntrul lor. ne întoarcem și ne privim îndelung, ne înțelegem numai din bolboroselile supei și vaietul pescărușilor, de-ajuns, de-ajuns pentru-o privire acum.

ne născocim din fire de păr și membre acționând sub impulsuri, de multe ori
ni se umple mijlocul de ceva mai gustos decât pepsi sau peanut butter.
fiecare se domolește cum poate, deși spațiul e strâmt, uneori ceva din mine sau din el pătrunde pe sub ușă
dispărând lătăreț pe așa-zisa casă-a scărilor.

liniștea e o condiție necesară, știu asta, deși mirosurile înțepătoare se adună în jurul meu ca roiul și strigă care mai de care, e drept, în altă limbă fiecare, până își găsesc locul în tren. fiecare tren are o dungă roșie, trenurile sunt trimise departe fiindcă sunt impure și fără țel.

la noapte voi evada pentru exact o secundă îmi voi pierde libertatea încercând să reconstitui un gând rău, numai unul
împotriva omului de lângă mine. la noapte voi evada imi voi pierde libertatea voi inventa un lighean cu apă mișcătoare pentru corpul din mine.