Tac mult, în neștire. Cui să-i mai spun atâtea?
E dintr-o dată martie cu frig mărunt.
Martie fără păsări. Ninge.

După-amiaza mă-ntorc grăbită
am drumul meu spre tine
cu pași de femeie
zâmbind
numai pentru c-o mai iubești tu,
și, uite, pot împrimăvări pentru tine!
Și găsesc liniștea aia ca o nebunie
cum mă aștepți
și râzi că beau apă de cum intru pe ușă
răsuflu, apoi senzația de dezgolire
lângă tine, la marginea lumii.

Un moment curat
și clar.
Mi-e clar că mi-e bine acolo.

După toate astea, e neliniștea plecării,
afară începe o viață în care spulberă
acolo unde nu mai sunt
mâinile tale, baby,
și unde
n-am să pot fi în veci cea mai frumoasă femeie