Cu aripi frânte încă zbor,
Mă-nalț deasupra unui nor.
Orizontul mă îndeamnă
Să tot zbor cu a mea rană.

Când vântul se întețește,
Peste față-mi zăbovește
Și mi-aș fi dorit să scap
De aș fi găsit vreun leac.

Dar durerea rănii mele
Se fărâmă-n bucățele,
Stropi de lacrimi se preling,
Se transformă în venin.

Lumina-i dincolo de zare,
Din imensa îndepărtare.
De ce să fug de întuneric
Când el îmi pare prielnic?

Poate-un strainic ajutor
Și ușor amăgitor
Mi-ar putea fi de folos
Căci sufletu-mi e haos....

Să pot lupta cu îngeri negri
Printre recile-adieri
Iar lumina să topească
Demoni ce în suflet încep să se-adâncească....