Mă simt de parcă mi-e sfârșitu-aproape;
Gânduri negre, ucigașe-mi dau târcoale.
N-am casă, haine, prieteni, nici parale...
Din ce-am avut, mi-au mai rămas două prosoape.

Cu ele-mi șterg și lacrimi și sudoare,
Tot ele-mi sunt și pernă și acoperiș.
Pe miriștea-aurie-n plin seceriș,
Sunt găzduit pe paie, fără vre-o-ntrebare.

Răsplata muncii e mult așteptată
Și-i mult mai mică decât suma la tocmit;
De te-a văzut zapciu-un pic obosit
Își zice: „munca-i poate fi din nou sfrutată.”

Degeaba multe ori îți ceri tu dreptul
Când ești acasă-n țară la „Nedreptate”,
Þi se va da-ndărăt... doar jumătate;
Uzurpatorul, nicicând nu-și va bate pieptul.

Sămânța rară, scumpă a dreptății,
De o găsesc, în lume-aș vrea s-o-nsămânțez,
Iar pruncii, în rodul ei să îi botez,
Să fie moștenire-n veci umanității.