Din semnul meu de întrebare
plouă două zile
să-ți ude glezna și obrazul
stropii de pe file,
să-ți întrerupă evadarea
visul ce-mi răpune
lăsînd în beznă orizontul
chipu-ți că apune.

Pe un cearșaf de așteptare
-n brațe cu nesomnul
mă învelește resemnarea
respectînd canonul,
să-mi fie șoapta aplecată
de cruzimea bolții,
să mă ascund de disperare
în mireasma nopții.

Iubirea ta de-o săptămînă-
floare efemeră,
i-i rădăcina în minciuna
buchiei din seră.
Să fi zburat ca păpădia
la-nceput de vară?
Sau fulgii tîmplei îți dictează
rima de ocară?

Sau e duminica prea lungă-
doru-ți istovește?
Sau fugi să nu te-acuze-n cer
că rîzi copilărește?
Sau nu dorești să doară mîine?
Parcă azi nu doare
tăcerea ta ce-i două zile
semn de întrebare...