Ajung pe aerodrom și scot pasărea măiastră din culcușul ei umbros, hangarul cel mic de la Șirna.

- Barosane, unde vrei să pleci așa grăbit? mă întreabă, curios și nedumerit, Costel, paznicul de nădejde al aerodromului.
- Până în deltă, dom’ Costel, atâta tot.
- Păi ai curaj? mă întreabă el cât se poate de serios.
- S-ar găsi, nene, s-ar găsi un pic, raspund eu atent la aparatul pe care tocmai il verificam.

Trecuse cam o lună de zile de când nu mai fusesem la zbor. Nici câinii aerodromului parcă nu mă mai cunoșteau. Pur și simplu nu putusem, prea multe pe cap, timpul era atât de puțin.

Fac inspecția, de rigoare, a aeronavei. Motodeltaplanul meu este un Apollo Jet Star biloc, echipat cu un motor Rotax 912 ULS de 100 de cai, cu o super-aripă, Szecsi 15.

Totul în regulă, motocicleta cerului este gata de zbor. Îi fac plinul și leg geanta cu bagaje pe locul din spate, al pasagerului. Am să fiu singur în motodeltaplan, fapt pentru care voi fi și cărăușul escadrilei: pentru că toți ceilalți au pasageri, am să mai car și ceva bagaje de pe la ei. Mă amuz de unul singur: „auzi tu: eu, camionagiul cerului, ha!”.

Sunt gata de decolare și doar îl aștept pe Dragoș cu care, de dimineață, am convenit că va zbura de la Clinceni la Șirna pentru a zbura, apoi, în formație cu mine, până la Vădeni-Galați. Apare și bunul meu camarad în jurul orei 17:30, însoțit de Rene, soția lui și singura femeie motodeltaplanist a României, călare pe un Air Creation Trek, nou-nouț, echipat cu dulcea aripă Kiss 450 (15,5 mp) și cu faimosul motor japonez HKS 700E (4 timpi, 60 cp). O sculă foarte bună, compactă, ușoară, bine închegată, agilă, economică dar un pic mai înghesuită și cu un preț cam piperat.

Le fac și lor plinul și, la ora 17:50, decolăm, eșalonați, spre una dintre cele mai frumoase și tehnice aventuri aviatoricești de pe plaiurile mioritice.

Aveam 166 km de la Șirna la Vădeni, pe GPS. Primii aproximativ 100 km îi parcurgem în atmosferă liniștită. Pentru că aparatul meu este mai rapid decât Trek-ul lui Dragoș și pentru că îmi place să zbor cu speed-trim-ul eliberat, mai fac câte un 360 cât toate zilele și, uneori, S-uri pentru ca el să ia avans și pentru a ramâne la vedere unul cu celălalt. Frumos, zborul e dulce și liniștit, cu conversații de alungat plictiseala în stația radio. Zburăm la 400 m altitudine și înghițim, conștiincioși, kilometru după kilometru, cap compas Galați-Vădeni, aerodromul unde Marele Albert ne aștepta, ca întotdeauna, cu brațele deschise.

Pe când mai aveam vreo 60-65 km până la Galați, ne trezim, fără nici cel mai mic avertisment, loviți de o suită de turbulențe, foarte puternice, cărora nu le gaseam nici o explicație: era în jur de ora 19, cerul era senin, poate doar câteva firicele, spre topire, de nori cumulus, vântul, de față, avusese, constant, doar cca. 10 km/h. Ciudat. Mamă-mamă, și ce ne-o mai dădea. Bruște, scurte și al naibii de violente. Pur și simplu ne aruncau, de colo-colo, pe cele 3 axe, ca pe niște mingi pe ping-pong. Vizibilitatea nu era cea mai bună, doar vreo 20 km, dar cerul era curat. Dragoș îmi comanda, prompt, prin stație, să reduc altitudinea. Continuăm la cca. 100m față de sol. Dupa câteva minute, turbulențele ne dau pace. „Era și timpul” gândesc eu, întrebându-mă, totodată dacă am mai avut, vreodată, parte de ceva așa de dur.

Ei bine, reveria asta ușurată nu durează mai mult de 10 minute când, ceea ce întâlnisem mai devreme, urma s-o constatăm pe pielea noastră, era de jucărie pe lângă ceea ce ne aștepta de acum încolo.

Brusc, parcă, vizibilitatea se reduce undeva în jur de 5 km. Cerul , parcă, pusese, peste noi, o mână implacabilă care ne arunca, cu dosuri de palmă, fără milă, încolo și încoace. Continuam, îndârjiți, spre destinația noastră, luptându-ne cu furia vânturilor și loviți, fără milă, de turbulențe despre care eu unul doar auzisem că ar exista.

Stau cu bara puțin trasă, vitezometrul de bord îmi indică 110 km/h față de aer iar GPS-ul 54 km/h față de sol. „E urâtă treaba asta, gândesc eu. Atâta vânt de față nu aduce nimic bun. Sper să-mi ajungă benzina, să nu se împută treaba mai rău”. Prima speranță s-a adeverit, a doua tocmai se năruia.

Pe când mai aveam cam 45 km până la Vădeni, reușesc să stabilesc legătura radio cu Albert.

„Vădeniule, sunt 5163, la verticala Dumnezeu știe cui, mai avem 45 km pînă la voi, ne-o luăm rău de tot, e ceva ciudat în zonă ”

„Confirm, 63, nu e nimic ciudat, e doar CB-ul ăsta care se tocmai s-a format dincolo de Dunăre și pare să vină spre voi. Hai, bateți caii să ajungeți înaintea lui”

„Ce mă??? țip eu printre tusete în microfonul din cască. Ce dracu’ zici acolo, măi Alberte? CB??? Io crecă e o glumă, nu?”

„Negativ, 63, aș vrea eu să fie sau, mai ales, voi. Zburați cât puteți de jos și stați cu ochii după terenuri de rezervă și, când nu mai puteți, renunțați și vă recuperez eu mai târziu”

„Confirm, Vădeniule, start praying for us, și, până una-alta, comunică, te rog, direcția și viteza vântului la sol”

„63, vânt din traversul pistei cu 8-10 m/s la nivelul solului, vă pregătim o pistă de rezervă pe direcția actuală, avem o miriște la îndemână, aveți grijă că ........” – dintr-o dată, o liniște, de nimic bun vestitoare, se lasă în căștile mele radio. Nu mai auzeam nimic. Vorbesc de unul singur în microfon. Pe mine mă auzeam, prin intercomunicație, dar nici un sunet de la stația radio. „Hait, am pus-o grav cu asta” îmi zic eu. „Și acum asta îmi mai trebuia, să aterizez, în nuș’ ce arătură, pe urgia asta, și cu CB? Cu CB???!!!! Doamne, cu ce ți-am greșit eu ție de mi-o tragi în halul ăsta?”

Orice aviator știe ce este un CB: Tata Norilor cu tupeu de Tata Dracilor. Cumulonimbusul, numit generic în aviație Charly Bravo (CB), este un nor imeeeens, cu dezvoltare verticală. El se face vinovat de cele mai urâte vijelii, ploi torențiale, descărcări electrice, grindină și tot ceea ce poate aduce mai urât atmosfera. Până și avioanele militare, acele săgeți compacte de metal, propulsate de tone forță și capabile de viteze supersonice, și ele fug de așa ceva, și ele pot fi distruse de așa ceva. Apoi noi, cu libelulele noastre ușoare, lente și cu aripi de pânză, suntem al naibii de vulnerabili în fața unui asemenea colos, comparativ cu un avion de vânătoare. CB-ul aspiră în el tot ce prinde. Dacă te-a prins, nu mai scapi de acolo, te dă peste cap, în toate felurile și îți rupe aeronava, pur și simplu, iar tu, oricum, îți vei pierde cunoștința foarte repede. Înauntrul lui este iadul rece al vânturilor și al fulgerelor: temperaturi extrem de scăzute, curenți de convecție extrem de puternici și tot ce poate fi mai rău. Umblă legende că în el zboară bucăți de gheață de mărimea unui butoi.

Păi da, la ce ne puteam aștepta? Noi uitasem că Sfântu Ilie urma să fie peste doar câteva zile, pe 20 iulie. În buna tradiție anuală, asta era vremea lui și era normal să dăm peste așa ceva pe sus, dar cine s-a gândit.

Încerc să stabilesc legătura radio cu Dragoș pe care deja nu îl mai vedeam. Nici o șansă. Emiteam, dar eu nu primeam nimic în stația radio. Asta e, fiecare pe pielea lui.

Furtuna în care întrasem se întețea din ce în ce mai tare, era cumplit, cuvintele sunt de prisos. Pierdeam, la fiecare 20-30 secunde controlul motodeltaplanului pe care ciocanele cerului mi-l smulgeau, pur și simplu, din mână. Acum cădeam pe stângă, pe o aripă, mă luptam să îl opresc dar nu puteam, apoi îl redresam și mă trezeam aruncat în sus de parcă ar fi explodat sub mine o bombă atomică, apoi cădeam în jos de se dădea variometrul peste cap înapoi. Când mai reușeam să-mi arunc ochii pe bord, vedeam acul vitezometrului oscilând de la 70 la 120 km/h și înapoi în doar o secundă! Horror e puțin spus.

Încercam să stau cât mai aproape de sol, să nu mă înhațe hainul CB, dar nici prea jos nu puteam sta pentru că mă trezeam, des, cu câte un pumn în cap care mă arunca în jos, vroind, parcă, să mă bage în pământ după bunul lui plac. Îmi aduc aminte că am avut momente cu motorul în blană și eu tot mă prăvăleam la vale. Dragoș, ulterior, a povestit același lucru. Stau încleștat de bara de comandă a motodeltaplanului, tragând-o spre mine și tinând-o cât mai aproape de trupul meu mai ceva ca pe o femeie care ți-a înnebunit toate simțurile: toate ca toate, dar o limită de viteză s-ar putea să fie, pe o astfel de vreme, o chestie din care să nu mai pot redresa aparatul, mai ales că zburam și jos.

Pentru că lucrurile erau din ce în ce mai grave și mă întrebam, deja, dacă nu cumva Dragoș a luat decizia să renunțe iar eu, rămas fiind fără comunicație radio, mă bate gândul că ar fi bine să aterizez undeva, cumva. Mă gândesc să zbor la Ianca, baza militara care trebuia să fie în zonă și care avea o pistă cât toate zilele și bretele utilizabile de mine pe toate direcțiile. În momentul acela, mă uit către GPS-ul meu și îmi dau seama că eu nu mă mai uitasem la el de ceva vreme. Fusesem mult prea concentrat să păstrez controlul asupra aeronavei. Dar, spre norocul meu, eram pe rută. „Ei, reflexul de pilot și de atevist bătrân”, mă laud eu în sinea mea, încercând, astfel, să mă îmbărbătez.

Atmosfera era cel puțin la fel de zbuciumată ca și ceva mai înainte și, astfel, constat că am nevoie de mâini, de ochi și de restul simțurilor că să pot continua pilotarea. Practic, părea a fi imposibil să umblu la GPS în acel moment. Mă uit jos: nici un teren care să-mi dea de înțeles că aș putea ateriza pe el în siguranță, totul arăta, sub mine, ca după un bombardament, să nu mai adaug și pe cei mai mari dușmani ai aviației din toate timpurile: rețelele electrice care abia așteptau să mă înhațe în brațele lor ghimpoase. Așa noroc nici la dușmani! Dacă mai pun la socoteală și eventualitatea că aș putea ateriza într-o aerobază militară cu o aeronavă care lor, cu siguranță, li s-ar părea bizară, fără să iau legătura radio cu ei, probabil că as fi friptură înainte să mă aștern pe glia strămoșească, asta în caz că aș reuși să găsesc Ianca, fără GPS, pe negura asta. „Lasă, mă gândesc eu fără prea mare tragere de inimă și încercând să mă încurajez singur, mai bine pe miriștea lui Albert, o ști el ce zice”. Am, totusi, nu știu de unde, senzația și simțământul pregnant că Dragoș nu renunțase, că era încă în aer, luptând și el să ajungă la destinație. Hehe, asta o fi telepatia oamenilor aflați în momente limită? Asta chiar mi-a dat încredere și mi-a adus un zâmbet fugar pe buzele uscate de vânt și de excesul de adrenalină, zâmbet care a fost, mult prea repede si mult prea brutal, suprimat de o rafală venită din năprasnicele mitraliere ale văzduhului. Mă opun, cu un nou zâmbet, spunându-mi că poate e vorba de armamentul de bord al vreunui nou înger alungat din Rai. O mai fi vreunul în afară de cel cu care ne tot sperie babele și preoții?

Ciudat: teoretic, nu ar trebui să te gândești, în astfel de momente, decât la zborul în curs și la supraviețuire. Probabil că mă plictisisem de tot ceea ce tocmai mi se intâmpla și probabil că începusem să mă obișnuiesc cu războiul meteorologic în care fusesem aruncat fără să fiu întrebat dacă am chef de el. Spun asta pentru că începusem, cumva, să filosofez de unul singur: „Mă, dacă noi ne considerăm depășiți, adică io, de exemplu, de situația actuală, în mititica noastră de țară, să nu zic de contemporanii Mike Blyth și Olivier Aubert care au străbatut lumea, cam toată lumea, în motodeltaplane ca și mine, cu toată tehnologia actuală, să mă abțin să zic de Vlaicu pencă aci tind să fiu subiectiv că e român de-al meu, ci să zic, uite, de Saint Ex, de Mermoz, de Lindberg și de câți alții și, de ce nu, de eroii lui Saint Ex din Zbor de Noapte sau Pământ al Oamenilor sau Curier Sud, la ei să încerc să mă raportez. Am cum? Adică, ceea ce înghit eu aci, cu o super-sculă, deși cam ușurică, cu un super-motor, burdușit de tehnologie, cu gipes și cu toate fițele actuale, e, poate, un flintic pe lângă ce au avut de îndurat ăia care au zburat, bazat pe instrumentele de navigatie clasice, naturale, nasul, ochiul și curul, în avioane în care, probabil, azi, nimeni nu ar avea curaj să se suie, sau cine știe, la ei să mă gândesc, la cei ce au cutreierat, lipsiți de toate avantajele tehnologice și de securitatea de azi, Africa, Asia, au traversat oceane și au scris istoria aviației, adevărata istorie a aviației. Fără ei, cel mai probabil, astăzi noi nu am fi zburat. Deci, dacă ăia au reușit ceea ce au reușit, dacă piloții de la Aeropostale trebuiau să decoleze, cam pe orice vreme, pentru că poșta trebuia să ajungă la timp, în avioanele alea peticite, din pânză de 3 lei și lemn, cu motoare care scoteau un raport kilogram pe cal putere doar un pic mai bun ca cel al unei bicilete, să zicem, păi eu la ce naiba mă vait atâta, pe olecuță de fiertură de nor, ca o fetiță dezorientată de un nenea rău?”

Continui așa, spre Vădeni, lovit, crunt, de tot ceea ce avea cerul de aruncat în mine. Vizibilitatea era o chestie cu a cărei lipsă trebuise deja să mă resemnez de ceva vreme. Nu mă îndur să iau mîna de pe bară, să trec GPS-ul în pagina care-mi dă parametrii momentani dar, din câte îmi dau seama ochiometric, viteza mea față de sol este de aproximativ 30, maxim 35 km/h deși vitezometrul aerian îmi indica 115 km/h. Se întețise rău din față. Ei, ce bine era dacă aveam și eu, în spate, un pasager: eram mai încărcat, deci mai stabil în bubuială, aveam și eu un suflet cu care să mai schimb o vorbă și pe care să-l întreb cum stă cu umiditatea lenjeriei intime, treburi de-astea, frumoase.

La un moment dat, după o lovitură în plin și care mi-a zgâlțâit, de mamă-mamă, până și sufletul meu păcătos, îl aud, în stația radio, pe Dragoș care își comunica poziția către Vădeni. Înțeleg că era undeva în spatele meu, la un oarecare număr de kilometri pe care nu aveam cum să-l aproximez în momentul ală. Yupiiii!!!! Aveam, din nou, legătură radio: Dumnezeu, plictisit deja de rugamintile cu care îl bombardasem aproape în continuu, se hotărâse să îmi îndeplinească măcar o parte din ele, Dragoș era, și el, cu mine, pe cer. Deja simt că-mi crește tupeul la cote alarmante. Efectul de haită, deh.

„Vădeniul, cu 5163, vă aud din nou” tzip eu în stația radio și țopăi, în același timp, ca un iepure turbat, în postul de pilotaj. Dacă nu aș fi avut centura pusă, cred că o luam pe lângă carenă în jos, așa de bucuros am sărit în sus. „Maaaamă, sunt deja șmecher!” mă gândesc eu clipind vesel cu ploapele pline de praful cu care mă blagosloviseră plămânii neobosiți ai indecentului CB.

„Zău, nu mai spune, răspunde Albert pe un ton neutru. Numai gura ta se aude în cerul ăsta”
„Ce zici, nene, acolo? Mie mi-a fost picată legătura radio până acum câteva secunde”
„Poate recepția, că emisia îți funcționa ireproșabil, nu cu 5 ci cu 6”

Îmi dau seama că trebuie să fie ceva din cablaje, pe undeva. Deci ei mă auzieră, în tot timpul ăsta, pe când eu tot încercam să iau legătura cu ei și pe când, cred, înjurasem și mă văitasem, de mama focului, prin stația radio. Mare greșală, altă dată trebuie să fiu mai atent ce spun în stație, chiar daca am impresia că nu funcționează.

„Cum e la voi?” întreb eu.
„Deocamdata e cum știi, CB-ul nu a trecut de Dunăre încoace, vântul e la fel, din travers, 8-10 m/s”
„Comunică elementele de identificare ale pistei de rezerva”
„E pe partea de Est a hangarului, am instalat un T, nu ar trebui să ai probleme”
„Confirm, Vădeniule, fă ceva și ține CB-ul ăla pe loc” încerc eu să glumesc.
„Te distrezi, ai? Cât de tare?” mi-o pasează Albert înapoi.
„Dacă asta se poate numi distracție, atunci înseamnă că mă distrez extraordinar de foarte tare” îi răspund eu nervos pentru că tocmai pierdusem și recâștigasem, aproape instantaneu, controlul asupra aeronavei.
„Care e poziția ta?” mă întreabă Albert.
„GPS-ul îmi arată un 11 km până la voi”
„Vreau un travers sau o verticală, fi mai precis”
Mă uit, fugitiv, pe GPS și îi răspund:
„Păi, în câțiva km intru în travers de Muchea sau Siliștea, alege-ți tu care, ca eu o să trec chiar printre ele”
„Confirm, ratacitule, te așteptăm, vino cu înălțime mică și ochii în 4” îmi răspunde Albert pe un ton încurajator.

Că prin minune, în acel moment, stația mea încetase, din nou, să mai recepționeze. Comunic asta precum și aceea că sunt nevoit să aterizez fără asistență radio, știind, de data asta, că sunt măcar auzit de către ei. Brrrr, măcar, acum, aveam toate informațiile necesare.

Ajung deasupra aerodromului Vădeni-Galați. Cerul fierbea, parcă, și mai tare. Cădeam pe o parte și mă redresam, apoi cădeam pe alta sau în bot. Fac un tur de pistă larg, fără aterizare, pentru a-mi lua informațiile vizuale necesare. Reperez pista improvizată după T-ul de pânză albă. Era clar ce trebuia să fac. Pista, ah pista, aceasta era, de fapt, o porțiune de câmp de pe care tocmai se recoltase grâul. Albert și echipa de la Galați daduseră paiele într-o parte, de pe acea porțiune, și instalaseră T-ul chiar la începutul brazdei de paie astfel formate. Suprafața de contact era aproape decentă, no problem.

Închid, la depărtare, turul de pistă ca să pot veni lung la aterizare. Mă apropii de pistă și ridic piciorul de pe pedala de accelerație. Constat, neplăcut surprins, că motorul rămînea undeva la aproape 4000 de turații, exact cât să-mi asigure o ușoară urcare. Hmmm, neplăcut, ce-o fi, ce-o fi. Pipăi accelerația manuală și constat că era acționată. Eu, hăbăucul, o uitasem așa. Măi, ‘tui, ce căscat sunt. Las levierul în jos și motorul coboară la relanti. Cu pista la vedere, încerc să asigur panta optimă și să mențin direcția în ciuda focului încucișat al stihiilor. Pe ultimii metri, o rafală, în același timp și laterală și descedendentă, mă abate de la traiectorie, chiar deasupra brazdei de paie din prelungirea T-ului de marcaj al pistei și mă lasă cu botul în jos. Bag motor încercând, măcar în ultimul moment, să ridic botul aeronavei dar nu reușesc să redresez cine știe ce. Aterizez, chiar în lungul brazdei de paie, pe roata de bot. L-am dat cam tare de mama Terra, dar paiele au amortizat. În alte condiții, săream în sus de nu mă vedeam dar, acum, bontul a fost ușor, aproape imperceptibil. Multumesc, Apollo, pentru soliditatea Jet-Star-ului și-ți mulțumesc, mai ales Þie, Doamne, că mi-ai pus în cale ditai brazda de paie la bufnitura aia. A fost mai bine așa.

De cum mă lipesc de sol, în hohotele asistenței pe care, însoțițe de regrete pentru a nu fi avut la îndemână o camera video sau măcar foto, urma să le constat, după oprirea motorului, iau pe sus toată brazda de paie, în toată splendoarea ei. Auzeam elicea cum toca paie de zor, aveam un morman de paie în brațe, altul pe parbriz, încercam disperat să mai întrevăd ceva prin căpița de paie pe care, sârguincios, o adunasem, în nici 3 secunde, în și pe motodeltaplan. Cu frânare fermă, reușesc să opresc mașinăria, buclucașă, dar care mă adusese cu bine la destinație în ciuda tuturor potrivniciilor. Mă uit și văd că, pe carenele roților trenului de spate, se adunaresă alte două imensități de căpițe de fân. Cred că eram tare funny.

Dau jos o parte din recolta de pe botul aeronavei prezidențiale și eliberez pista pentru Dragoș. Rulez la capul tarlalei, acolo unde era strânsă echipa de la Galați. Opresc motorul și nu apuc să răsuflu ușurat pentru că mă trezesc, în loc de liniște, într-o mare de hohote. Râdeau, cu toții, cu lacrimi, și se țineau de burtă de râs. Rânjeam și eu, bucuros, nevoie-mare, că am scăpat cu bine și de data asta. Asemenea zbor nu-mi închipuisem vreodată că voi apuca să trăiesc.

Îmi verific, în primul rând elicea, temându-mă să nu fi foat afectată de paie, dar totul era OK. Dau paiele jos de pe motodeltaplan, atât cât am reușit. Curățarea finală am facut-o abia la câteva zile după întoarcerea din raid, la Șirna.

- Cât de belită a fost aterizarea asta? îl întreb eu pe Marian, un cât se poate de matur membru al echipei lui Albert.

Acesta, în loc să spună ceva, mă privește sever, face, din mână, un început de gest pe care înțeleg că nu trebuie să-l interpretez cu veselie, și mă lasă pe mine să-mi evaluez prestația artistică. Aha, e clar. Oricum, totul e bine când se termină cu bine!

Acesta fusese primul meu zbor cu adevărat lung, atât ca timp cât și ca distanță. Aceea a fost ziua în care eu consider că mi-am pierdut, cu adevărat, virginitatea aeronautică și în care am înțeles, cu adevărat, cam cu ce se mănânca motodeltaplanul.

La doar câteva minute, Trek-ul lui Dragoș începe să se profileze prin negura ce pusese stăpânire pe tot văzduhul. Se clătina și era aruncat, și el, ca naiba. Arăta chiar horror. Nu îndrăznesc să-i întreb pe baieți dacă și eu mă vedeam la fel de urât: stiam deja că așa era. Pe finală, observ că și Rene ținea de trapez și de cabluri să-i micșoreze efortul lui Dragoș. Era normal: Kiss-ul, fiind o aripă cu suprafață ceva mai mare și viteză mai mică, te muncea mai mult decât aripa mea cea mică. Reușesc, evident, să aterizeze perfect. Nici nu m-aș fi putut aștepta la altceva de la ei.

Zborul nostru durase cam 2 ore și 30 minute, parcursesem 166 km. Scor chiar incredibil de bun pentru vântul, atât de potrivnic, cu care ne confruntasem. Eu am consumat 26 litri, adică un pic peste o jumătate de rezervor, iar Trek-ul consumase aproape 30 litri de carburant. Cam pe-acolo. În orice caz, excelent pentru asemenea condiții pe rută.

OK, toată lumea era bine. Băgăm, iute, motodeltaplanele în hangar și luăm o bine-meritată pauză de sporovăială și de tutun. Vantul care ne biciuia, nu ne mai interesa acum. CB-ul tocmai trecuse Dunărea și venea, curajos, spre noi. „Bine, mă, că n-ai trecut-o cât eram noi încă în aer. Meriți o bere la faza asta” gândesc eu vesel.

Mai stăm, cam 15 minute, de povești, în fața hangarului. Tare fain hangar și bază au reușit băieții ăștia să-și clădească acolo!

Savurez, cu mare bucurie, ca pe cel mai fin deliciu, o tigară și încep să rememorez ultimele ore. Îmi dau seama că facusem față, cu brio, acelei încercări. Învățasem foarte mult din acest zbor și, efectiv, am câștigat și mai multă încredere în mine, în forțele mele și în motodeltaplanul meu. Dragoș și Rene au spus, și ei, că ăsta a fost un zbor al naibii de greu și de pretențios. Albert ne-a mărturisit, ușurat, că a stat cu mare grijă. Mă simțeam, ca întotdeauna, bine și pe mîini bune alături de prietenii mei. Nu am prieteni mulți, nici în aviație și nici în viața mea de pe pământ, am chiar foarte puțini dar am cei mai buni și cei mai de nadejde prieteni de pe lumea asta și îi iubesc cu toată ființa mea și mă străduiesc, mereu, să fiu, pentru ei, măcar ceea ce sunt ei pentru mine. Sper că-mi iese.

În seara aceea, la Galați, am fost oaspeții lui Albert și ai soției lui. Vă închipuiți: am fost primiți cu o tratație regească. Deși totul era atât de bun, ne străduiam să mâncăm. A durat ceva până ne-am dezintoxicat de toată adrenalina care se scursese, în noi, cu nemiluita.

A doua zi, dis de dimineață, la ora 07:00, debarcam, din bus-ul Echipei Aerial Club Galați, la aerodromul Vădeni. Am verificat totul, am descoperit hiba stației și m-am prins cum să-mi dau seama și cum pot s-o remediez în zbor, în caz că se mai întâmplă, totul ok, am mai luat eu ceva bagaj, de la ceilalți, la mine, am facut, cu toții, plinul și, la câteva minute peste ora 9, am decolat spre Sarinasuf, cam la 100 km de aerodrom, o localitate la Sud de Murighiol, locul unde se poate ateriza pe albia secată a lacului Plopu și unde era programat să fim așteptați cu benzină.

CB-ul cel rău, peste noapte, se scuturase, cu ploaie, peste Galați, și se topise de parcă nu existase vreodată.

Vremea superbă, cerul senin, vântul zero și atmosfera calmă, totul ținea cu noi. Lucrurile cu adevărat frumoase și liniștite abia acum așteptau să ni se întâmple.

***

Trei motodeltaplane zburau către mirifica Deltă a Dunării. Dragoș și Rene în Trek, Albert și sora lui, Luiza, într-un Apollo Racer cu motor Rotax 582 și aripă CX-17 și eu în Jet Star.

La doar câțiva kilometri de Vădeni, ne salută, cu sclipiri de soare ce jucau vesel în apele lui, bătrânul fluviu: Dunărea. Îmi aduc aminte, și de această dată, de episodul din 2005 când, pasager fiind la bordul unui motodeltaplan franțuzesc, la prima mea traversare, în zbor, a Dunării, mă uitam, de sus, sperând să întrezăresc legendarii moruni și somni imenși.

Râd și acum, așa cum am mai râs și cu alte ocazii, de frumoasa amintire a acelui moment. De data asta, însă, eram la bordul motodeltaplanului meu, pe care îl pilotam chiar eu. Pofta ce-am poftit!

În orice caz, tot după monștri acvatici mă uit și acum, pur și simplu nu mă pot abține. Din ziua aia, despre care va povestesc, am mai traversat fluviul de multe ori la comanda motodeltaplanului meu și, de fiecare dată, s-a întâmplat același lucru: am zâmbit și am privit atent în apele lui magice. Cred ca am dezvoltat un reflex. Am, însă, nu știu de ce, certitudinea că, într-o bună zi, mărețul fluviu va binevoi să-mi arate ceva nemaivăzut. Știu eu!

Odată trecuți în însorita Dobroge, ne întâmpină, ca de obicei, fir-ar, o suită de zgâlțâituri și un obraznic vât de față de cam 15 km/h. În câteva minute, zgâlțâiturile trec dar vântul rămâne cu noi, încercând, parcă, să ne mai frâneze, un pic, entuziasmul. Uite că nu i-a ieșit figura!

Ne bucuram, cu toții, de frumusețea acelor locuri, de soarele care ne alinta, bucuros, parcă, să ne ghideze în strădania noastră.

Mă minunez de puzderia de instalații eoliene care crescuseră, pe plaiurile dobrogene, din 2005 până astăzi. Mă joc cu privirea pe crestele Munților Dobrogei care se vedeau, superb, în dreapta noastră. Aveam impresia că, dacă aș întinde mâna, poate că aș putea să-i ating. Suna, poate, stereotip: asta au mai spus-o si altii. Dar, ce sa-i faci daca asa e pt toata lumea?

Parcă nici nu mai auzeam conversațiile vesele, pe stație, ale colegilor mei. Atmosfera era nefiresc de liniștită. Zburam la cam 400 metri față de sol. Triciclul se legăna, lent, foarte lent, sub aripa care părea că doarme, motorul zumzăia, cuminte, ca un bondar care zboară agale, în lungul unui lan de flori, fără un țel anume. În stânga Dunărea, sub mine imensa ei luncă, în dreapta Munții Dobrogei. Nu știu dacă mai eram pe deplin alert. Deși aerul era destul de rece, simțeam cum razele soarelui mă încălzeau înăuntrul combinezonului de zbor. Și nu bag mâna în foc că nu începusem să dorm, măcar cu jumătate dintr-un ochi. Doamne, era atât de bine și mă simțeam atât de împăcat și de liniștit, nu mă gândeam la nimic. Cred că asta este fericirea adevărată sau, cel puțin, una dintre formele ei de grație.

„Hei, tinere, vezi că treci în Ucraina, nu e de joacă cu ăia, o să te dea jos!!!” sună, dintr-o dată, îngrijorată, vocea lui Albert în căștile mele.

Mă dezmeticesc brusc, am tendința să sar, în poziție de drepți, așa cum făceam, în armată, atunci când se striga „Atențiune!” și știam că e de serviciu aprigul locotenent Manda.

Mă uit în jur, mai atent. Cred că nu-mi mai trebuia nici un kilometru până să trec Dunărea în Ucraina. Fug iute din poziția de precaritate geopolitică în care mă plasase reveria mea nesupravegheată. Ca la un semn, prin stația radio, încep să mă ajungă miștourile camarazilor mei și dezbateri despre eventuale scenarii ce s-ar fi putut petrece dacă nu eram promptat la timp de Albert.

Dormisem foarte bine în noaptea precedentă, Doamne cât de bine. Dar, după o asemenea zi, aș mai fi dormit, probabil, încă vreo 3. În orice caz, era timpul să constat că postul de pilotaj al unei aeronave este ultimul loc propice somnului.

În apropiere de Niculițel, pe când mă gândeam cât de fin e Aligote-ul de Sarica Niculițel, Dragoș ne anunță că intrăm în zona aeroportului Tulcea și ordonă coborârea la 200 metri de sol pentru traversarea, fără riscuri, a axului pistei.

„Dragos, nu luăm legătura cu Tulcea, să știe și ei de noi?” întreb eu.

„Dacă ia vreunul legătura cu Tulcea, l-am spart!” tună Dragoș amenințător, asemenea unei căpetenii a piraților care își aduce, ferm, echipajul la ascultare.

„O ști el ce-o ști” mă gandesc eu și mă furișez, ca toată lumea, prin partea de jos a cerului. Ulterior, am aflat doar că dorise să nu-i deranjăm. Evident, toată manevra se petrecuse în condiții de deplină siguranță. Eram, oricum, departe de pragul pistei. Cu ulterioare ocazii, însă, când am mai trecut prin zona lor singur, eu i-am contactat și s-au purtat foarte frumos.

Ajunși în apropiere de Sarinasuf, locul prestabilit al escalei pentru alimentare, Albert ia decizia să nu mai aterizăm, urma să ne descurcăm noi de carburant la Sfântu Gheorghe. Oricum, mai aveam carburant pentru minim 2 ore, atmosfera era calmă iar Sfântu Gheorghe era la doar 50 km.

Acesta era momentul în care intram, cu adevărat, deasupra Deltei Dunării. Cine a zis că Murighiolul e poarta deltei, n-a greșit.