Din căderi toți învățăm
și mai puțin din urcușuri,
oricât am vrea să prosperăm,
noi dăm și peste derdelușuri...

Și ne julim, și ne lovim,
cu capul dăm iar de tavan,
și buimăciți, când ne trezim,
simțim pământul bolovan...

Și cât de bine era sus,
fără de griji, fără vreun gând,
de aici, de jos, cu gândul dus,
iar mă așez umil la rând...

Și uit de mine, de povara
ce mă apasă zi de zi,
și-aștept să vină iară seara
cu vise de-adormit copii...

Dar serile nu sunt ce-au fost
și nu îmi par mai liniștite
ca-n vremurile fără rost,
când aveam codițe despletite...

Și alergam să o găsesc
pe mama bună prin grădină,
să mă învețe să-mpletesc
o coroniță din sulfină...

Și degetele le-ncurcau,
erau atât de dușmănoase,
oricât trudeau și împleteau,
îmi păreau neprietenoase...

Și mama iar cu mâna ei
muncită și extenuată,
îmi împletea cununa-n trei
și mi-o punea apoi pe creastă...

Ziua, noaptea, mă gândesc
la mâna ei măiastră,
o vreau și azi s-o regăsesc
și s-o așez în glastră...

Să fie îndreptar acum,
la multe fapte bune,
să se-nmulțească pe pământ
și peste tot în lume...

Că poate atunci vom fi mai buni
și vom trăi în pace,
pe creștete vor fi cununi,
copiii să se joace...