eram eu,
aerul,
și o furtună de cuvinte
printre trupurile noastre
istovite,
lovinde
de șerpii uitării.
și am căzut!
mortal!
devenirea noastră
s-a prăbușit dintr-o dată
cu tot avântul
către ură.
eu l-am oprit
dar tuuu....
mi-ai mușcat cu atâta trudă
privirea,
obrazul...
încât,
dimineața oprită în genele noastre
s-a terminat obosită
acceptând ruptura:
Eu de coasta ta albastră!
și ura....a încăput
toată
între trupurile noastre....
lovindu-ne'ntruna,
rupându-ne inima...în mii de firimituri albastre!
ce umpleau spațiul...
zdrobite de toate nepăsările...
zdrobind umerii vieții
cu toate revărsările...
călcând în mirare...
spațiul dintre
prăbușirile ei repetate....