Într-o zi în care toți o să se țină de tine,
o să se țină în tine, o să te țină în ei,
o să se închidă în pielea ta și nu o să mai iasă
ea este aceea care te tulbură când te afli undeva la începutul nopții
într-o clădire care miroase a spital și a țigări și a clorură și a semințe și a nitrați și a boală.
Zici că ai trăit acolo un fel de Iluminare, că ai trăit cele
mai multe revelații
că din ambuteiajul pe care ți l-a adus
ai și început să descâlcești sensuri.
Ai fost aruncat pe drumuri
din cele mai luxoase,
l-ai cerșit pe cel întunecat și murdar,
ai căutat și continui să cauți.
Te roade că a trecut atâta timp, iar tu l-ai trăit fără să-ți fi găsit vreunul,
în craniu, sub piele, sub oase,
îți înaintează în carne un fel de instinct primitiv.
O să mori de cancer,
de arderi, de prelungiri, de iluzii, de nedreptăți,
de favoruri gratuite.
Te gândești la un pământ întreg ca la un soare.
Þi s-a spus, nu ai voce și nici vertebre,
iar carnea ta o să fie mâncată de microorganisme.
Auzi de pe acum trântirea ușii,
după douăsprezece ore o să te arunce în stradă,
în strada în care
o să întinzi afișe.