Întotdeauna mi-am dorit să rămân o cărare spre tine,
Ochilor tăi le-am cerut să-mi ascundă părerea de rău,
Pe tâmpla-mi curge-nserarea ca un râu,limpezindu-se-n mine,
Și nu mi-am pus maluri la suflet,așteptândul pe-al tău.

Uneori închid ochii și te caut aevea prin ziua de ieri,
Îmi ești icoana cu flori și până la lacrimi, mă dor
Miresmele răvășite pe aripi de fluturi, obosiți și stingheri
Sub pleoapele mele,unde chipul îți cer, să rămâi doar a lor.

Binecuvintează-mi tăcerea,prin ea te iubesc,prin ea te adun,
Păcatul meu păstrat în altarul unei fericiri cu gust efemer,
E noapte cu zori intre tâmplele mele, când visele-mi spun,
Dacă gresesc sărutandu-ți uitarea, în care pătrund să te cer.

Învață-mi brațele să-ți mângâie trupul rănit de lumina,
Buzelor mele dă-le cuvântul, dă-le sărutul și numele tău,
Treaptă cu treaptă cobor în adâncul din tine să prind rădăcină,
Să nu-mi mai dăruiască singurătatea, aceeași părere de rău.