aș vrea acum să nu fi ales drumul ăsta
care nici măcar nu e drum
e doar o potecă printre copaci prea înalți și frunze prea multe
soarele pătrunde cu greu prin desișul de crengi
ajunge pe pământul umed sub formă de bănuți aurii
astfel încât drumul meu pare un șal vechi ros de molii
așternut la picioare ca o fâșie de covor blestemat
pe care nu urci nu cobori doar mergi în linie dreaptă la nesfârșit
de câte ori privesc spre înalt văd ochi de cer
ei sunt singurul semn că pădurea asta are un capăt
și că într-o bună zi voi ajunge la el
în spate pădurea virgină și nicio urmă de parcă nu aș fi trecut pe acolo
dar eu știu cât sânge s-a scurs prin rănile făcute de crengile tari
și cât din mine a rămas în freamătul viu al frunzișului
eu știu că de fapt mă privesc adânc prin fiecare ramură
și prin fiecare nervură din verdele camuflaj
atât de adânc încât nici măcar nu mai sunt sigură dacă eu trec prin pădure
sau pădurea mă tot traversează lăsând repetat în mine dâre de ochi fără pleoape