parcă somnul ar avea gust de migdale amare.
întâmplător, trezirea e cu fața la perete.
privești albul în gol,
îți spui că în el trebuie să fie și ceasul
pe care l-ai tot rotit în somn,
minunându-te ca de ultima recompensă.
limbile ceasului se pun în acord
cu limpezimea interioară,
doar vocea uită să se mai dreagă
după ce a fost absorbită
odată cu praful timpului așezat peste filele albe.
of! și parcă ai dormi până la capăt,
să lași ambalajul în zgură,
să rămână duhul ca un parfum de tămâie
peste duhoarea pe care o simți în jur,
aer îndeajuns de respirabil
pentru veșnicii pitecantropi.

***
zici var și în tine există numai simț-a-vară,
de parcă te-ar fi ajuns bucuria sunetelor singulare.
uite, parcă pluralitatea plutește – zeamă acră deasupra lucrurilor,
toate visele și-au luat calabalâcul și te-au lăsat în seama realului,
ca pe o mostră de necunoscut, să te silabisească toți repetonții,
până vor înțelege vreo iotă din tot ce s-a ars la temelia cuvântului.
lasă, prietene, o să vină dijmarul universal
și-o să ne ia praful de pe tobă, să hrănească spirite inocente.
până la perpelirea supremă se ajunge așa de ușor,
pe cât de grea este menținerea în cotele maxime ale sfințeniei.
și-o să dormim până când nici un dor de aici
nu ne va mai întoarce de dincolo.