II. Treptele dragostei(2002)








































Nașterea poemului
(Ars poetica)

Toate diminețile mele pulsează de îngeri
Eu îmi smulg o pană din praful de lună
Și aprind focul în cuvânt.
Cuvântul, spânzurat de respirația păsării
A încremenit în eternitatea cărnii sufletului
Căutător de must divin
Și a umplut de splendoare
Dimineața mea cu o suavă răsuflare.
Inspirația e fertilă risipindu-se
Ca o dantelă îngerească.
Ai crede că e zăpada sufletului din rai.
Că e un ochi sfânt făcător de minuni.

Brațele mele de îndrăgostită, înaripate,
Ard din dimineață până în noapte
Sunt veșnic îndrăgostite și transfigurante
Călătoresc și îmbrățișează
Primul și ultimul vers,
Dintr-o suflare, nasc un poem.
În cer, ape transparente sunt tulburate
De mâini fulgerătoare și deghizate în carte,
Mâini luminoase îmi spală sufletul de moarte
Cuvintele tresaltă, nu mai gem.
Mi-am băgat sufletul în vers
O rană vie care vorbește, un poem.

















Cum scriu






Acoperită de vălurile dimineții
Îmi cert lacrimile de pe colinele însângerate
Și ele pier mistuindu-se pe orbita lor
Într-o lumină adâncă, veșnic curgătoare
Revărsându-se în răsărituri repetate la infinit,
Pentru că gura mea iubește
Cuvântul îngeresc cutremurat în piept
Dar și cuvântul înflorit peste ape.
Cuvintele naufragiază
Dinspre miezul pământesc
Spre miezul ceresc.
Unele spală trupul meu
Într-o lumină divină,
Altele sângerează pe orbita cunoașterii.
Cuvintele acestea au miros și gust și culori.
Cele roșii sunt înconjurate de buze,
Cele albastre au ochii azurii
Înfipți în viziune.
Acum, trupul meu în întregime
Din lumină curată
Este amețit de căderi de cuvinte
Și de sunete călătoare
Unul în altul.
Ele au urechi imateriale.
În visterie, focul topește cuvintele
Rupte din cerurile himerice.
Cuvintele mele au aripi de îngeri și pene.
Cuvinte cu pene albe
Crescute până la cer
Și cuvinte cu pene negre
Ce strâng în ghiare spinii morții,
Cuvinte ce sărută creștetul
Unui copil sfânt
Și căușul mâinii mamei tale
La cumpăna timpului.
Cuvintele toate bat la porți
Și intră-n lume timide
Mușcănd din propria lor carne
Până ce devin pietre scumpe
Măsurând umbrele eternității.
















































Poem indumnezeit


Doamne, cu gândul la tine
Întălnii îngeri frumoși pe coline
Și picioarele lor erau pline
De cer și de aripi divine.
În atingere, pumnii mi-I umplui cu aripi
Și, deodată,
O față fără margini te-ai făcut
Deasupra mea.
Tălpile mele se-nfioară de arsura ta.
Pe nisipul zădărniciei m-am prăbușit
Transfigurată.
Trecusem granița visului ?
Prin îmbrățișare, carnea și respirația
Þâșniră și se îndumezeiră.
Și în ființa mea curată,
Transparențele se arată.
Cum stăteam înfricoșată
Auzii vocea aceea nespusă
Și foșnetul atâtor splendori.
Peste tot erau numeroasele tale dăruiri.
Rătăcită în plânsul visului,
Scrib neîndemânatic,
Am scris în tăcăre,
Abia respirând,
Poemul acesta îndumnezeit.













Dansul muzelor

Fetei, cu pielea dulce ca piersica
I s-a aprins lampa unei glezne.
Umbra ei fulgurantă
Vorbește umbrei aerului dansului.
Ea are coaste din pene
Și genunchi cerești,
Își zornăie perlele din scoici dumnezeiești,
Ea dansa printre fecioare
Cu aripioare și cu pielea
Ca o mireasmă de mirt.
O îmbrățișare invizibilă
Se ridica din brațele mișcătoare.
Părul lor fosforescent
Aprinde filamentele candelabrelor.
Ele au urechi de nimfe
Și plutesc în adorație
Prin lumea toată
Și sunt necorporale.
Aprind fulgere înaintea ploilor fertile
Și sunt pătrunse de fulger,
Se strecoară printre vise,
Sângerează linia iubirii în palmă,
Aprind insomniile poetului
Sparg fereastra cerului
Și spânzură pe o funie în flăcări
Transfigurând liniștea.














Ars poetica

Mă trezesc cu grâul cuvintelor în mine
Ca la o naștere, îngerul
Mi-a zgâriat un semn prin aer.
Văzui gâtul de lebădă
Al văzduhului înflorit
Și bufnița oarbă trezită din infinit
Și cuvintele ca niște turme
Orbite de lumina trupească
Se înveliră în geamul aburit
Al unui suspin,
Prefăcându-se că au orbit.
Și, deodată, se profilă o catedrală
Unde milioane de cuvinte puneau suflete
Peste împreunarea limbilor înalte.
Pe cer o rană tainică
Se întredeschise,
Ochiul îi licări.
Privindu-l, m-am tulburat
Și am zis:
Să fiu eu aceea, Doamne
Care să-mi tocesc genunchii
Sub bolta splendorilor
Fericită că am prefăcut
Cuvântul în iubire ?
















Zbor imaterial

M-a pustiit toamna cu mâini de vânt
Prin vene-ți caut bruma sângerând.
Îmi plânge ușor
Rana din minte.
Ploaia s-a revărsat
În urma unei ploi de cuvinte.

Îmbrăcată în văluri de ape.
Mă grăbesc să nu-mi scape
Puritatea dimineții sfinte

Zburam prin ploaie cu ramuri pe mine
Crescute-n glastre de carne sfântă
Și ramurile îmi susțineau în spate
Aripile de pește frumoase.

La cer urcam o scară de înlănțuiri în adorație
Printre ecouri respirau cuvintele migratoare,
Cuvintele cu grație
Înșirate în poeme lunare.
Și, în timpul unei hierofanii
Explodau miresmele
Din cupele cu musturi solare.

Abia atunci,
Mi-a înflorit privirea de zori strivită
Și n-am mai găsit nici o rană înflorită.












Vedere fără ochi

Am visat că orbisem în vis
Și că mi s-au spart cioburile inimii
Într-o dramatică și fericită răsucire
Și-am rămas agățată într-un nor depărtat
Pe unde nu mai trecea nimeni spre ziua de ieri
Acum vedeam lumea cu gândurile inimii
Dintre brațe cu frunze m-a cuprins dragostea.
Mă ducea cu ea și sufletul săltatul
Ca sâmburele fructelor e însetat și e altul.









































Poeta-pasăre
(Ars poetica)

Poeta-pasăre stă în cântec de arbore
Și cântecul iese fulgerat prin cer
Și pasărea clipește și eu sânger
Și pasărea clipește și eu sânger.
În lacrima poetei pier imperii sub ploapă
Și pasărea vrea să zboare peste sârma ghimpată.
Deasupra sufletului ei se clatină
Cuibul crinilor străvezii
Iar rana tainică-i răsfiră penele argintii.
Are lacrimi în sânge
Și-un ochi zidit dumnezeiește plânge.
Amețitoare ecouri,cântul tresaltă
Dragostea sfâșiată,morțile omului
Din toate marginile singurătății și-ale norocului.
Și pasărea sângeră și eu pier
Și-mi ascund rănile-n cer
Și ea piere mistuindu-se-n sine
Doar fulgerul a atins-o c-o nuntă de crini.


























Strigăt

Născută dintr-un strigăt embrionar,
Dintr-un strigăt barbar
Aruncat pe deasupra acoperișurilor lumii,
M-am rugat să rămân strigăt de margini

Am fost martorul propriei mele nașteri,
refuzată,
întâia încercare de umblet,
întâia silabă răcnită,
inimă mai mare decât trupul.
Dumnezeu se odihnea pe inima mea
Și avea negrăită și adâncă vedere,
Vedere cu ochi mulți și ciclopici
Duhul lui Dumnezeu se odihnește în mine,
Cu o nepăsare, cu o absență
Cu o dulce-amară ninsoare.























Primăvară nurlie

O, Doamne, ți-am sărutat
Ca pe-o icoană în amiază
Minunea cerului și-a lumii verde oază
A noastră risipire de împăcări și lacrimi
Se face bici de sevă, alunecând în tineri ramuri.

Și râd bezmetic iubito, de desfătări benigne
Și mi-e a dor de ducă-n cimitire
O primăvară nurlie-mi strică rânduiala
Al nostru suflet tânăr, tânjește, se răscoală.

Și sunt chemați de sub altare merii
Și-o rană-a ispitirii și-a durerii
Sărută galeș mugurii-nvierii
Pătrunde în aorte-un must de crini striviți
Și-o nouă rană se ivește-n gândul primăverii.

De-atâta înverzire, nurii ei de muguri
Aprind al cărnii verde ce râde în april
Și-i primenește ochiul cu iris de copil
Și trupul de fecioară verde-n care
Odihnesc dumnezeiri.


















Când sunt îndrăgostită

Când sunt îndrăgostită,
Iau celelalte-nfățișări
Și mi se alungește sufletul înaltul,
Într-o parte și-ntralta
Și cresc pe dânsul țevi
Cu flori halucinante și verzi,
Și mări de marmara unde-mi azvârl trupul
Acesta lent, cu genunchi vorbitori

Războaie cu soldați albaștri
Împung în iriși
Fluvii de păsări de pradă
Rănesc ochii deschiși.
Printre aceste miezuri de lumină
Înot, într-un plutitor
Și transparent ocean, vorbitor.
Și tu ești prima mea uimire
Primul meu fulger nimicitor.






















Casa dragostei

Au ridicat casa dragostei
Din lemn uscat de cedru
Pe care lăstăriseră mlădițele dragostei.
Pe deasupra ei , infinitul tremura
Ca un ochi de pasăre alungit
Au adus orfandă o pasăre
Cu ochi nemișcat, îndumnezeit.
În focul din trupuri
Vântul nu mai întorcea jarul
Dârdâia ca un tiran alungat
Doar fulgerul divin a aprins chibritul
Și secundele pline ale întunericului
Dintr-o dată s-au mișcat.
În îmbrățișare, trupul bărbatului
A incendiat trupul de zăpadă al femeii,
Oasele zvelte trozniseră dureros, incendiate,
În noaptea ce-și înșira în plete perlele.
Cuvintele nu mai erau văduve
Se rostogoleau pline de cristalele dragostei
Bărbatul și femeia ieșiseră și, din bezna zilei
Și, în tăcere, scriseseră un poem, abia respirând.


















Mirii

În vasele cosmice ale dragostei
Arde smirnă și sunt împrăștiate
Substanțele delirante.
Apoi vin buzele ivite
Din miresmele timidității,
Apoi gura inrupe
Din splendorile cântecului
Atentă la sunetele înalte ale astrelor,
Apoi vine inima captivă
În singurătatea așteptării,
Împușcată cu o dragoste crucificatoare,
La urmă, o vrajă tulbură
Neîndemânarea buzelor.
Și se toarnă un vin roșu
Peste pleoape, peste vedere
Îmbrățișând vasele înflorite.
Mâinile înmiresmate
Au venit la sfârșit îmbrățișate,
Peste înserare, pluteau ca aripi.
Ceasul s-a răsucit
Sub un zăvor de lacrimi.
Într-un târziu, s-a aprins
Eonul iubirii.
Și a fulgerat orbitor,
Transfigurând spinii luminii,
Viscoleau pulberi de duh
Iar oasele aprinse luminau
Pielea frumuseții trezite.
Ochii de jar s-au umplut
De nevăzut înflorit,
Printr-un ochi ne priveam
Unul pe altul orbiți.
Rosteam cuvinte nevestejite
Veșniciei cutremurătoare.





Fii bărbatul meu

Fii bărbaul meu de nopți
Cu colinde vechi la porți,
Cu decembre și cu veri,
Cu profan și cu dureri
Cu evlavii și cu rugă,
Cu veniri dar și cu fugă.
Fii bărbatul meu de suflet
Și mă mângâie la cumpeni,
Mă cunună și mă duce
Unde-o fi vârful mai dulce,
Mă cuprindă doar cu cântec
Și cu vaier și cu cuget,
Mă topește-n jar de lună,
Mă vindecă cu furtună.
Fii bărbatul meu de carne,
Fii bărbatul meu când doare,
Fii al meu și-atunci când sapă
Demonii în carne seacă.
Și mă cruță și mă rabdă,
Mă rupe și-apoi mă leagă
Să îți fiu cât chinul dragă.














Þie (poem de iubire)



Nicicând nu mi-ai fost inimii atât de drag!
În gură simt mierea fragilor de jeratic
Și-n inimă răsărit de zori
Eu-care-ngân tăcerea cărților
Și limbajul celor ce s-au stins
Și al căror cântec în căutarea vorbelor
A răsărit în graiul celor vii,
Sunt îndrăgostita credincioasă ție,
Femeie de răcoare și de jar,
Flămândă de grâul vorbelor tale.
În căutarea cântului cu mii de-nmuguriri
Fie-mi tu briza ce mângâie
Landurile mele de gânduri
Cu toată sămânța lor de dor
Leagă-mă, cu lanțurile grele ale iubirii
Pentru că, pe cer, rotind într-una
Trec norii și se sparg
Ca niște lotuși pe ape
Purtați departe-n larg.
Þi-am scris niște vorbe
Care au culoarea sângelui meu,
Amestecat-am miresme
Din vorbe-nrourate
În laptele de vorbe din miere
Din miez de noapte
Eu te aștept și te pândesc.
În brațe simt că-mi cresc ramurile tale vânjoase
Și-n sângele meu, seva ți-e fluviu.
Nu-mi stinge glasul viorilor de vânt
Mă lasă sub coroană să cânt,
Poemul iubirii, rodit în inimă.
Poemul iubirii noastre.









Femeia mea

Femeia mea – amurg însângerat
Cu năluciri de vis în coasta mea
Când te desfaci cu-nvolburări de stea
Cad flori de-asfințit pe rana mea
Și noaptea-ndoliată moare
Pe geana grea, pe geana grea.

Străfulgerări ating ninsorile tăcute
Din seri culeg puzderie de stele
La glezna ta viori celeste cântă
Și-un fluviu liniștit îmi curge.
Tresar miresmele trezite-n zori
Și umbra mea, pe umbra ta se culcă.

Ești noaptea mea, fii noaptea mea!























Ademenire

Îmi spăl fața în ceruri limpezi
Și m-arunc în ‘nalte sfere
Trupul tău de jar aprins
Miroase a câmp, a soare și a miere.
Apele din ochii-ți de jad
Curg ca un dans de oglinzi
Și ca ademenitoare sirene,
Nuferii albi din sân ard în cupe
Ca lebede pe lacuri și cu gust de muri
Mă lovește trăznetul de moarte
Cad în preajma sfintei tale guri
Astrele din trupul tău stelar
Scapără pe galbene priveliști
O, voi gazele, ce-alergați
Pe-arămia câmpie
Prin pustiul care-mi fură veșnicia.
Timpul – hoț al frumuseții clipei
Mușcă-n floarea veșniciei
Sângerează zborul aripei.






















Frumusețe

Ea stă la lampa soarelui
Descătușată de frumusețe
Sădind cu buzele arzânde
În vântul alb al cărnii crude
Amiezile tristeții.
Mătasa joacă-n săruturi molcome și blânde
Aripi ușoare de înger adie pe unde
Alungă moartea, veșnicia o atinge,
Mie-mi umblă Dumnezeu prin sânge.
Și mă face-un mânz de vis
Care paște-n paradis
Sânii ei vor fi cândva
Iezii albi pe pajiști verzi
Evadând hoțește prin vârtej
Ard genunchii ei lumești.
Eu nu mai scrutez o antică statuie.
Dorm în frunzele cu rouă
Angelicele ei călcâie.
Leagănă parfumuri nurii
Plugul sărutat îi ară
Amiezile fragede-ale gurii
Înflorită, mâna mea culege
Fructa amiezii, ce nu mai cunoaște lege
Nu știu un bronz mai grațios,
O rană mai divină,
O marmură cu albul râzând haină
Marie-Magdalenă cu trup de smirnă și lumină.











Încântare
Iubita mea are buze dulci ca merlotul
Balsamul trupului cu miresme tari
Trimisu-m-a la ferești.
Și-am văzut inorogi albi în noapte
Străjuind paznici la iele
Cornul divin e bătut cu sori
Luna îmbracă zidul
Cu oceanele-I de stele.
Mă umplu de iubită
Și am vederea aerului,
Lăsându-mă respirat
Cu niște guri-ventuze
De mai departe de dincolo.
Sufletele noastre în noapte
Nu mai iau cunoștință de moarte.

























Femeia din vis

Femeie cu văl de zăpadă argintie
Dezvelită de îngeri doar în vis și-n poezie
Þi-am dezmierdat silaba urcătoare
Și febra ochiului mi-am răsucit,
Fost-am al tău răsărit.
Sub bolta cu-nfloriri și cu splendori
Îmi mai umblă-un mânz și azi prin flori.
Dar când simt vremea ninsă
Că vine azi cu lampa-i stinsă
În miezul așteptării,
Poemul meu se răsucește
Sub lacrima durerii
Și inima-mi e învelită
În crinii-ndolierii.


























Mereu iubită între icoană și sărut

Femeia aceea tăcută și brună
Cu gândurile grele ca ciorchinele
A fost cândva iubită de un poet.
Coama trupului său juca
Printre îngeri și printre vulturi
Ca un fâlfâit de aripi
Ca o alergare de cai pe pășunile pieritoare
Mereu iubită între icoană și sărut
Sângele bărbatului
Era mereu chemat să-ngenuncheze
Înaintea pădurii de crini.
Când iubea,
Ea rodea lângă cer
Și respira lângă fluturi.
Dezerta printre grațiile poemului
Să mângâie botul lupilor
Ce-se-ntreceau într-o simfonie sinistră,
Se-nchidea în ochiul poetului
Cu spaima și cu răsuflarea iedului.
Poetul o privea dinadins
Știind că o va pierde de dragă,
Pe ea, femeie de tanagra și de fum
Mireasa sufletului său nebun.

















Mama

Iubita mea mamă
Mi-a fost tulpină de rouă și înalt copac
Ce mi-invada întreg spațiul
Pe care-mi odihneam crenguțele de liliac
Ochiul ei duios fulgera în seara grea
Fiindu-mi lampă când veghea
Ea este pasărea rănită
Zăpăcită de mirajul unui cântec.
Mama este toată o inimă uriașă,
Ce se dilată sfâșiată în noapte
Când cad cuvintele de lapte
Ce împung liniștea din inima mea,
Mama oftează și respiră la mine în coastă
Acoperindu-mi chipul cu o uriașă pleoapă,
Ea este floarea atârnată la fereastră
Ce trage cu urechea la zorile din glastră.
Poemele mele joacă pe lângă gura sa
Și devin, într-un târziu, lebede tăcute.
Pentru că vine dansatoarea de noapte
Și-I trasează harta sufletului
Dar mama-și ascunde în prag surâsul
Am îmbătrânit, pesemne, spune ea
Și icoana ochiului său pe sub adâncuri
Se cutremură și pieri în veșnicia timpului.
















Rană sfântă (Ceciliei)

Iubesc această sfântă rană
Un testament etern de carne vie
Un rug arzând în noapte, o tainică făclie,
Ce-aprinde febra înserării.
Din minereuri de melancolie
Þi-nchin acest elogiu sfânt de poezie.

De-atunci, sufletul meu dansează prin zăpadă
În ierni melodioase, nălucă de ninsoare
Nimic în piept nu-mi bate, nimic nu mă răsfață,
Ades, mi-apare noaptea și șoldu-mi scânteiază
Iar pieptul meu tânjește îmbrățișarea-ți caldă
Și jeruit în umbră e-al umărului înger.

Când ninge cu aripi de heruvimi
Și îngerii umblă-mbrăcați în zale
Când toate-n juru-mi prind să se răstoarne,
Un înger diafan dintr-o lumină se desface
Și-atunci, zăpada sufletului meu
E-un trandafir etern de pace.




















Pasărea-umbră

Ecoul pașilor mei apune
Și glasul ce-ar putea spune
E pasăre căzută peste umbra
Ochiului, în care-și face cuib
Moartea, ce mă oprește-n miez de cântec.
Sufletul s-a întins frânt într-un joc
Sugrumat de atâta-îmbrățișare
Fără să le treacă prin gând
Că moare ieșind pe pragul înalt al sângelui,
Brațele lor cu dinți de aprigă lumină
Mi-au strivit lianele înflorite de cuvinte
Și insulele silabelor de foc.
M-au legat cu lanțuri solide și grele
Să fiu sclava moartă din iubire.
Doar vântul m-a urmat
Și ploaia înghețată m-a plouat
Și-adorm cu somnul acesta
Ce nu-i deloc somn.






















Dor

Mi-e dor de tine ca de propria-mi copilărie,
De omul ce n-a fost să fie.
Mă roade-n oase remușcarea
Și rănile îți plâng plecarea,
În ochiul stâng îmi bate-o dimineață,
Pe pleoapa dreaptă-o mantie de ceață.

Și trupul tău în mine geme
Și risipirea ta în mine se prelinge,
Ca o otravă dulce, moartea să ne cheme
Și umbra mea pe umbra ta se stinge.

Mă înrobește dorul meu plângând,
Pe jar se mistuie chemarea,
Am fost minciună-am fost și rug
Și stea și glod, uscat și marea.
























Răstignire

În zborurile mele sacre și-ntr-o doară
Îmi înflorise mâna-n primăvară
Și-ntr-o lumină albă ninsă
Un trandafir zăpada sufletului își desface
Părea că își dezleagă-n năluciri misterul
Iar noi eram sortiți, iubite,
Să n-avem nici repaus și nici pace.

Și iarăși nasc și iarăși mor cuvinte
Și iarăși cerul strălucirea și-o ascunde
Doar cântecele mele sunt privighetori în cer
Și, fiecare nor însângerat, stingher
E-un trandafir de carne, pătat cu cer.

Cu toate degetele înflorite și-n nori ninse
De fulgerul sângelui sărutate și-aprinse
Zburam în timpul fără margini, fără zăbrele,
Și-n cer se logodeau miresmele
Cu picăturile de rouă și cu stelele.

Nu erai nici tu în jur, iubite,
Nu era nici zid în zare
Eu și păsări, chip și mare
Și-apoi, urma-n aer a unei răstigniri.

















Și-mi omori sub tâmplă visul

N-am mai văzut dansând pe gura mea
Pleoapa vederii verde
Și câmpul fraged fulgerat de-o stea
Și soarele însângerat după sărut
Și înserarea-n coastă m-a durut
Căci am văzut îngerul tău mut.

Și-mi omori sub tâmplă visul
Cade peste suflet umbra-ți
Nu-mi mai cânți în coasta mea,
Nu mai trec năluci pe șa,
Nu mai vrei s-aprinzi cu gura
Focul ce-l făcea arsura,
Sprijineai cu ochii bine
Fulgerele-n înălțime
Și picioare fluturau spre stele
Ne săreau din stei inele.
Nu se mai ivesc mirate, diafane
Gene negre, ceruri albe
Tâmplele arse de soare

De ce nu oprești secundele cu gura,
De ce nu-ți mai simt în ochi arsura.
Anotimpurile din mine revărsate
Colorează câmpuri, ard strigând
Se prefac în păsări rând pe rând
Stau în jurul nostru ceruri tot mai largi
Cerurile mele diafane și cerurile tale vagi.














Durere sfântă…

De-mi ești tu cerul sfânt al gurii
Și-mi intri-n sânge ca vinul cuminecăturii
Și dacă-n apele ochilor cu corăbi
Înoată pești străvezii și abisali
Vină, în noaptea-nsângerată
Și-ți vor săruta greierii talpa rourată
Căci tu vei dansa goală sub luna-ndoliată,
Atunci, îmi vei atinge nările două
Și-mi vei pătrunde prin ochi – polen sfânt și rouă
Durere-sfântă-a ruperii-n două.

Numai prezența luminii ruginii estompate
Va înnopta în chiliile albe și roșii ale sângelui meu
Noaptea nu va mai mușca, iar zarea toată
Va lumina asemeni unei ploi meteorice,
Căci noi, într-un circuit fulgerător,
Ne vom hrăni cu bucăți sidefii de lună
Când ochii goi și mecanici ai lunii dorm
Și muzica astrelor curge nebună.





















La răspântii de-nvieri și uimiri

Iubite, noi spargem în muguri
Sub acoperișuri de astre nimbând
Fulgerați de eternități și uimiri
Sub botezul unei stele galacte
Peste veacuri uimind
Pe nebunii ce s-ar îndoi
Tulburându-ne-n veșnicie undiri

Ne vom risipi arzând
În eterne curcubee nimbând
Peste nerostite curgeri de săruturi zburând
Peste bolți de astre, peste Căi Lactee
Și la flacăra fulgerării divine
Ne neprihănim și ne-ndumnezeim
Îngenunchem smeriți în iubire
Legământ peste ape mușcata firii
La răspântii de-nviere și uimire
Când fulgerul Dumnezeirii ne-aprinde
Ne-ntoarcem fără vreme și căderi
În păduri de uimiri și visări.


























Eu și umbra

Doamne,
M-ai zidit din pulberi goale
Botezându-mă cu stele,
Mi-ai turnat în vise pulberi
Sporind țărâna cu miresme.
Aluatul deznădejdei
Mi-l frămânți în așternut
Sunt ca pasărea rănită
Ce-o îmbată spaima serii,
Pasăre ce-agonizează
Doar în pulberea tăcerii.
Eu și umbra-mi rătăcită
Ne vom sparge-n cioburi, triste
Nu în clipa nenumită,
Ci în vara vieții ninse.
Doar când clipa-mi fură umbra
Și lumina bolta-naltă
Sparge-mi lacrima umbrită
Mângâie-mi aripa fulgerată.




















De ce nu mai mă gândești cu o veșnicie ?

Tristețea aceasta cu care mă-nconjori,
Îmi pare o abație împrejmuită cu gard de plopi înalți,
Niciodată ninși de aurori.
Doar limbile de vis ale curcubeului mai răzbat
Într-o lungă dâră de-nșelăciune,
Zidurile plânse de-ntuneric și oftat.
De ce curg acum în pulberi de stele
Cuvintele nerostite și grele ?

Nu mai mă gândești cu veșnicii ca altădat’,
Ochii-ți nu mai înfloresc eternități de vis,
De ce chipul meu plutește ca un răsărit pe-amurguri, estompat,
Și ți-s dăltuite diminețile cu cețuri de fildeș
Iar ochiul tău deschis spre mine-i nins și curbat ?

Eu – interludiu între muzica inimii tale și Dumnezeu,
Sărbătoare dragă sufletului tău,
Zare liliachie, diluându-se ca o absență,
Vis în evaziune, vis nevăzut,
Aș fi vrut să-ți fiu vis neștiut
Cu care să-ți acopăr divinitatea acestei ceți ninse.



















Colind pentru tine

Te colind iubito, peste toate continentele
Peste toate anotimpurile mele
Peste tot, pe unde sunt suflete singure,
Pe unde sunt târguri sau răspântii, neexplorate
Mă aleargă umbre plăpânde, rupte din noapte
Am picioarele sângerate, iubito de focuri din stele.

Doar lava zării-nfricoșătoare
Mă mai doare sau mi se pare
Și mă umple toată ziua de splendoare
Eu îți port gând de bine, iubito,
Sculptat în cuvânt nescris,
Cuvânt – zămislitor de noi lumi,
Cuvânt – scos din grația divină.
Voi să-ți încrustez luceferi pe brațe
Ca pe niște miezuri de lumină.

Sunt însetat de verb, iubito,
Și de muzici astrale
Visez la nunți magice
Cu orgi celeste și abisale
Sunt flămând de tine
Știi bine, că îmi vine
Să urc crestele cerurilor toate
Și munții lunii, pe înserate
Pe copite să-mi iau tină, divină
Din brâuri de lumină.
Eu, bivolul tău alb, dumnezeiesc.
Tu să mi te lași, trândovă, pe coarne mută.
Și să-mi fii altarul meu de carne, sfântă.










Colind de dragoste

Așteaptă-mă,
Am să trec în zori,
Să te-înveselesc în cântări înfrigurate
Și în flori de gheață dantelate cu luceferi.
Pe buzele-ți crucificate,
Voi așeza tot cerul cu arome de smirnă
Divină.
Din stele îți voi aduce nestemate
Să ți le seamăn în pletele șerpuitoare
Pe toate.
În goană te voi privi
Temător, ca pe-o nălucire visată.
Inima, ți-o voi trimite toată
Þie, iubita mea, măritată.

























Colind vechi de toamnă

Lupt cu sufletul să nu mai rătăcesc
Dar fuge cu mine clipa și te zăresc
Fără sandale și cu-amurguri de toamnă-n ochi
Pe nisipurile mișcătoare
Nedeslușit și mistic, pupila-mi înstelezi
Doar în visări, fără fruntarii, iubito, scânteezi.

Tu-mi rănești somnul cu lănci de foc
N-ai să știi nici când că-ți plâng
Cumplitu-ți nenoroc.
Nici taina-nchisă-n mine cu lacăte de foc
Prin ochii aburiți de sticlă
Un vechi colind prin streașină ridică.

Plânge-un clopot greu, cu uimire,
Frigul nemilos, grăbii strigoii-n cimitire,
Prin fumul negru, treceau grăbite, laolaltă,
Două stafii sinistre, lumini se aprind să joace,
Luciri de jad: doamna de verde și craiul de treflă
Se-mbrățișează-n taină: două spectre cu inima moartă.




















Exilare fără întoarcere

Motto: Ninge ca-n copilărie, iubite,
Ninge cu iertare, ninge cu păcat
Peste zăpada aceasta ca o zgură
Dumnezeu – zăpadă sfântă a semănat.

Noi suntem copii ploilor purpurii
Și ai zăpezilor halucinnte
Muribunzii ce dansează haotic prin ploile din nopți
Înlănțuiți veșnic în adorație și în păcate,
Cei ce-l invocă pe Dumnezeu să îi mai rabde.

Când simțim aripi primordiale pe trupuri,
Ni se anulează orice zbor, încă din zori,
Pentru că niște voci mute și de departe,
Ne trimit cu destinație în necunoscut.
Suntem răvășiți de așteptare și înfrigurare
Ne pregătim pentru o lungă exilare,
Exilare fără întoarcere, pe pământ.





















Poveste

Dacă privești o pasăre neagră-n ochi
Rotindu-se-nvolburat ca-ntr-un dans ritualic
Al vieții și al morții,
O pasăre mirată de trista umbră-a nopții,
Va goni cu sufletu-ți de raze
Peste hotarele de ape-nsângerate
Către verzile și eternele oaze.
Și-ntr-o doară, chipul tău
Nu va mai fi, nu mai este,
Se va destrăma-n comete și în lumini reflexe
Iar lava zării-nfricoșătoare
Va curge ca un râu nestăvilit către mare.
Eu voi trece către cerul roșu de splendoare
Și-ți voi prinde sufletul în palmă
Lunecând amândoi într-o simplă și minunată poveste.


























Psalm

Înfiorare mistică și adorație
Sunt cuvintele mele, Doamne,
Transfigurare și revelație divină
Sunt cuvintele mele, grele de Tine
Și de însușirile logosului divin
Cuvinte ce tresar și suspin.
Bat în poarta sufletului
Și aprind candele sub merii albi din grădină
Meri ce simt spaima sfântă
Fără-a înțelege, doar cuvintele mele
Cer voie unei ploi albe să plângă.
Deschid mii de ferestre prin stele
Și slava mea svâcnește prin ele.
Făptura mea se înnoiește, Doamne,
Și s-a deschis cerul și dănțuiește,
Te îmbrățișez prin rugăciunile mele
Cuvântul meu e jertfă și focuri în stele.






















Răstignire

Domnul meu locuiește într-un pește fosforescent
Peștele nu se vede decât
În libertatea dimineții,
Doar atunci se petrec în corp
Melodii arteziene,
Dacă-ți lipești urechea
De transparențele apei.
Din palmele rănite
Þâșnesc efluvii de sânge
Și, atunci, peștele sângeră
Și are lacrimi de gheață.
Într-un târziu, vine îngerul
Și, mut, iese dimineața și zgârie prin aer
O piruetă de foc,
Spre a nu fi văzut,
Atinge oasele altei lumi.
Pe cer se ridică ca o răsuflare
Până când pieri.






















Cina cea de taină

Cineva i-a băut paharul cu vin
Și i-a mâncat din azima transparentă
Din aluat sfânt, și-a respirat sarea lunară
Iar în coasta divină a coborât înserarea

Și s-a tot dus trist, ușor alunecând,
Învins de apăsarea unui gând
Ochii-i sunt palizi, flori mistice și de mister
Aripi de heruvimi spre cer îl poartă
Azur și soare este inima lui toată.






























Constelația ciutei (Liviei)

O ciută-abia țâșnise-n viață
Nedumerită de-ntâmplare,
Cu sticlirile translucide și polare.
Căutând neîntâmplatul în rostul zilelor,
Îi veni vremea cerbilor.
Dar cornul îi înjunghia mereu pielea, hain,
Lucioasă, ca a monștrilormării, blajini,
Și-i întinea sticlirea smerită și crudă de copil,
Cu roșul palpitând și neivit,
Cu spaima respirației cartușului cu vibrații
În stare să-i însemne intrarea-n constelație.





























Liniște eternă

În liniștea după genunea neagră
Fii-mi tu candelă aprinsă-n noapte,
Ca gându-mi răstignit pe șoapte
Să-mbrățișez umbra-ți dragă.

Firul gândirii-n beznă cade.
Și nu-mi priește zi și noapte,
Căci după tine plânge dorul meu
Și-n mine țipă-acum părerile de rău.

Și, dacă ochii tăi acoperiți de noapte
Veghea-ma-r tulburi, stinși și goi
Trimite-ți gândul să mă roage
Să îi acopăr pe-amândoi.

























Albatrosul

A murit un albatros în noapte,
Viața mea îmbracă doliu cenușiu,
Vin la țărmul mării și-aștept șoapte,
Vin mereu cu sufletul pustiu.

Caut în nisipuri ucigașe,
Într-un cimitir de scoici și sare,
Aripe trufașe, ochii neînvinși
Sfredelind lumină albă, orbitoare.

Ce tinerească ardere de aripi!
Rebelul prinț e răstignit și doarme
Tăciunii ochilor mei stinși
Ard zarea sângerie ca o floare.



























Lume, mi-a venit să mor !

Știi lume, mi-a venit să mor !
De-atunci, de când mi-a mijit cuvânt pe buză
Lumea ta – ca lume – e confuză
Lume, mi-e a cânt și-a frunză !
Azi, când stă să-mi ningă o iubire,
Moare lebăda în mine
Lume, mi-e a căutare de negăsire.

































Mirajul apelor ucigătoare

Apele îi farmecă numai pe visători
Doar sufletele lor despletite și tulburate
De monștrii frumoși ai apelor, se lasă înșelate,
De fantasmele care înfloresc cerul în ochii lor,
Ondine jucăușe la nesfârșit și ademenitoare
În acele lumini transfigurătoare,
Doar ei aud apele strigând și chemându-I
Într-un murmur seducător,
Și apele doar pe ei îi cheamă, pe ei îi vor.
Ele se întunecă, se adâncesc, le vorbesc
Lăsând în urmă întâmplarea și mirajul odihnitor
Oglinda lor înșelătoare, o altă lume-nchide-n ea
În vraja apei care-i soarbe, care-i bea,
Doar timpul greu ca fiara roșie gemea
Cu spaima fiarei care sângera
Ei aveau doar revelația Ondinei sărutului
Sărutul morții ce în adâncuri îi purta.






















Plânsul corăbierului

Limbile plânsului corăbierului
Tulbură toate peisajele marine
Nedumerite de-ntâmplare
El are în inimă un ceas solar
Și un far orbit în mijlocul luminii,
El rătăcește într-una printre stele
Și prin răspântii infinite.
Vorbește cu monștrii adâncurilor și cu ielele
Cu sticliri translucide și solare.
El nu știe să prindă sirene,
Ci doar să spele stelele când ele intră
În spațiul ochiului triunghiular.
Câteodată, coboară pe scări de coral
Și imită zborul peștilor blajini
Și legământul păsărilor în ocean.
Corabia pe care pribegește el
Miroase a santal
Câteodată scapă în raiul lui Dumnezeu
Doar pentru el despică marea cu un semn
Acolo, corăbierul construiește corabia
Știind că vine potopul,
Noaptea devine o navă
Care așteaptă utrenia,
Limbile valurilor mute
Cântă la alăute
Și înalță osanele lui Dumnezeu.














Vârstele dragostei
Copilă fiind ,alergam spre incendiul soarelui
Cu tine, de același foc să ne simțim cuprinși
În pacea serii câmpurile toate păreau
Carbonuzate de flăcările soarelui hain,
Pădurea era un sanctuar cu mii de cuiburi
Unde îngerii sub formă de lumânări
Urzeau lumini lăuntrice și adevărate
Și strigau păsări pe nume-alintate.
De-atunci,înnebunisem de frumusețe,poate,
Când pe cărare-l zărisem pe Dumnezeu,
Atunci eram transparențe,visam fără agonii
Amestecând în zboruri potop de armonii,
În spatele casei cu zarzării aurii,
Scăpând în lumea copilăriei fără hotare.
Ne așezam în genunchii zglobii
Lângă apele cu unde-argintii
Respirând cer și calici de lotus și soare.
Înnebuniți de tremurul a toate câte sunt,
Buzele erau neîndemânatice în sărut,
Vorbeam cu sfieli și cu ochii-n pământ.
Firele de iarbă o luaseră razna
Iar nouă ne crescuseră aripile până la gât,
Îngânam păsările de pe brațe
Gustând murii cuvintelor
Ce plonjeau pe pământ.
De-acum,gândurile noastre toate
Erau culoarea din zarea de lumini
În miezul cubintelor erau picurate,
Îmbrățișând o tijă lungă de trandafir.
Trecând pe negândite și în tihnă
De-atâtea cercuri diafane de lumini,
De-atâția nori ce stau să cadă,
Am înțeles ce lesne poți iubi
Când îngeri cântă la viori viorii,
Când pielea lui catifelată dansează
Þinând în brațe lira coapselor ei,
Când ea amețește de mirosuri vii
Merii și piersicii din grădini,
Când el e cufundat în văzul ei zburător
Și se răsfață ca un fluture sonor.
Amândoi căzuseră într-o zare cu sunete
Iar pe limbi aveau mieji de vocale
El era tot numai brațe spiralate,
Ea era toată numai aripi diafane
Pregâtindu-se de îmbrățișare
Își respirau dragostea prin priviri,
Peste tot îi invadau note muzicale,
Îngerii îi logodeau iar ei plângeau
După puritatea de la-nceput.
Strigătul lor a tulburat planetele,
Trupul ei deschidea ușa unui alt trup
El și ea căzuseră într-un poem.
Deșertându-și gândurile toate
Trăiau dintr-o fericire într-alta.
Lăsară și urmași și vorbele lor
Când se îmbolnăviră de atâtea viziuni.
Într-o zi, îmbătrâniră,
Și, de-atunci, nu li se mai întâmplară iubiri,
Erau bolnavi și făceau rugăciuni,
Clopotele bisericii îi găseau
La slujba de purificare.
Deodată, plecă el și nu se mai întoarse,
Altă dată , nu mai respiră ea.
Și toată grădina și-a revărsat miresmele
Pesemne pentru ei.


















Fulgerul dragostei

Eu sunt mai însetată decât tine,
Lasă-te pătruns de mine
În acest moment de exaltare,
Când limba mea invizibilă
Pe negândite și slobodă, te-a năpădit
Și te-a scos din timp
Și te-a băgat în mit,
Prin acest poem nemărginit.
Respirația mea cu buze și degete
Þi-a topit gândurile și ți-a aprins
Umerii cu felinare dogorind.
Tot trupul îmi este anforă metalică,
Din când în când câte-o zăpadă
Să mângâie goliciunea transparentă
Zboară prin nori să cadă,
Pe patul nostru cu mirosuri florale
Interiorul meu se face copil,
Sufletul meu se face o floare mare.
Suntem regi ai celui mai mic imperiu.
Eu sunt regina florii – soarelui
Înfiorată de frumusețe și topită de splendoare
Tu – rege hipnotic – cu sandale de noapte
Îmbătat de parfumurile mele toate,
Tălpile mele cu pietre strălucitoare
Lucesc himeric și sunt neumblate.
Răscolesc în această femeie
Plină de labirinturi ca un șarpe
Fiori de moarte și tulbur ape.
Eu – beat de magia renașterii mele
Scot șiraguri de suspine la stele.
Pe ea o fulgeră fulgerul dragostei
Eu nu o pot atinge decât cu suflarea ochiului
Pentru că ea are trup magnetic
Doar umbra i-o îmbrățișez și zic:
“Să-mi fii totul sau nimic !”





Re(naștere) în durere

Mă abandonez visului
Care-mi vorbește despre tine
Și despre alcătuirea ta.
Acolo, eu aud cum mi se spune
Să te renasc pe tine din spume,
Într-o unică noapte,
Într-un loc fără identitate,
Ascuns de orice vedere,
Departe de lume și de tine,
Departe de orice durere de sine,
Într-un ocean nedescoperit încă,
În a cărui oglindă suspendată
Să-mi ascund taina, enigma, splendoarea toată,
Și vaierele prelungi atârnate de stelele nopții
Mărgelate cu safire lucind și cu păcate.

Abandonarea este levitație totală
Și adâncire în spirală înspre inima ta,
Este absorbție sălbatică și geamăt stins
Și-apoi ridicare la suprafață în spirală,
În vârtejuri și fâșii cutremurătoare
Purtate în ciocuri de păsări zburătoare,
Cu făclii aprinse din stele căzătoare.
Este sfârșitul și-apoi, țipăt sfâșiat.
Peste acest sfârșit, răsare-o geană înflorită,
Eu îi povesteam despre vreo moarte anterioară
Și-i spuneam că sunt îndrăgostită
De tine, care-ai în inimă un ceas solar
Și buze din floarea-soarelui
Și că ai orbit în mijlocul nașterii
Lovit de fulgerul dragostei amar.









Vinul amar al dragostei

De copilă, îmi îmbătrânise zâmbetul,
Când băui vinul amar al dragostei.
Aripi în cuib născură în ecou
Și zborul îl aflară, zbor nou,
Atunci când dragostea mă prăvăli în gol,
În veșnicia-n care-n treacăt,
M-ai invitat cu-n semn de fum.
Și-am ars de doruri amândoi.
Eu – prizonieră, tu – frumos nebun
Incendiarăm marea înghețată
Și-o luminarăm cât să țină-o viață.





























Doare sufletul, doare

Doare sufletul, doare zilnic
Sunt condamnată la această durere
Venală, de tine, obsesie, universală,
Necunoscută până astăzi mie
Ce nu-mi dă pace
Ci-mi dă iluzie și agonie
Ce fumegă când grâul stă să cânte,
Când soarele poartă păsări de smoală
Și sufletu-n beznă cu fulgere-l desface.

Îmi frâng dorință, formă, gând, alcătuire,
Te șterg de pe harta sufletului în neștire,
Mi-ajunge să te știu cu bine,
Chiar dacă vara-i pe sfârșite
Și n-am un strop de fericire.

























Scrisoare

Sunt singură și nu știu să mor
Decât să mă sinucid prin cuvinte
Într-o melodie mozartiană
Înconjurată de icoane sfinte
Și tablouri cu natură moartă.

N-am suflet de sinucigașă
Ci suflet de miel, nepierdut,
Sunt nebună după Iisus
Eu vorbesc cu Dumnezeu de dimineață prin flori
Până când închid ochii-mi strălucitori.

Până-n grădinile câmpului
Împrăștii sămânță Duhului
Și, mântuită de cuvintele Domnului
Când noaptea devine o navă ce așteaptă utrenia,
Eu stau în cerurile toate pe săturate.























Nu te lega cu dragostea

Nu te lega cu dragostea
E fiere curată, este pustiu, este abis
Sufletul atunci orbecăie prin paradis,
E sămânță răvășită de așteptare,
Este născută din durerea cea mare,
Deschide ferestrele nebuniei
Sau strâmbă idealuri.
Începe când el spune vorbe frumoase,
Înălțătoare, meșterite, adevăruri clare,
Când îi înfloresc buzele la vederea ei
Iar în jurul cărnii jinduitoare
S-a aprins întunericul roșu al sângelui
Și privighetorile se clatină pe poziția stelelor,
Ea se bazează pe arta miracolelor,
Când buzele și mâinile vorbesc
Tremurând ca niște stamine cosmice,
Înviind culorile și pastelând viziunile.
El și ea își proptesc ochii de umbra îngerului,
Atingând cu buzele icoana sacră dintre cuvinte,
Ea stă străpunsă de splendorile virginale,
El de pomul dorințelor de împreunare,
Ca două păsări tremurânde, rătăcite
Prin cosmosul cu stele înflorite.
Chipul lor cu nebunești orhidee
Se tulbură de umbra înghețată a lunii-femeie,
Vântul le mișcă inflorescențele
Spulberându-le miresmele
Iar văzduhul se desfăcu
În cântec straniu de pasăre,
Umbrele lor ardeau în vârful flăcării
Și lumina drumul sufletelor
Printre transparențe.








Durere


Garduri și sârmă, felinare
Și zloată și tranșee și ochiul tău curgând
În tâmpla creierului îmi înflorește-un gând
Și mâzgă, carne roșie și rupte care

Cu stele ne hrănim și glod
Și ploile de toamnă-n carne rod
Și-n gândul meu tu sângerezi
Și-n creier numai tu mustești.

Cu fiecare drum ai învățat să pieri
Cu fiecare pulbere tu spulberi
Mă doare gândul că n-o să mai existe ieri
Și-n mine mor plecări și duceri rânduri, rânduri.





















Umbre

Greoaie geana nopții s-a lăsat
Și umbra mea îmbrățișează umbra ta
Ca două pânze-n larg doar noi ne-am depărtat
Și între noi oceane și așteptarea grea.

Se culcă gândul meu pe gândul tău
Speranțele ridică temple năruite
M-agăț de-o aripă de-a ta cu greu
Și visele grele se rup cernite.































Poeta-scoică
(Ars poetica)

Poeta-scoică poartă o rană de senin în suflet
Și în ochi, taina nopților perlate.
Ea e asemenea visului,asemenea clipei pieritoare
Peste care umbrele s-ar întinde să zidească
Porți înalte sub zăvoarele uitării,
Dacă n-ar perla nemărginirea
Și necurmatele treceri ale timpului.
Cuvântu-i atributul ei divin,taina ei
Trecută pe sub pragul soarelui,
Prin toate anotimpurile dorului,
E călătoria ei interioară fără orizonturi,fără zăvoare.
Cuvântul i-a suspendat clipa
Când imima i-a plâns rana de rouă și soare.
Cine știe?Poate într-o zi soarele va lumina
Miezul amărăciunii sale
Iar chipul său,praf lunar sub cer,
Se va roti etern sub arcuirea zării,
Fără să fie tulburat
În apele jucăușe-ale uitării
Și va închide rănile-amare
Sub zborul păsărilor cântătoare.


















Încercarea de a zbura


Văd un copil în curte cum se joacă
Asemenea tatălui copil
Și-apoi adolescent printre himere,
Ce-l privește din adâncul nopții tainice,
Gătită cu podoabe rare și magice.
Viețile lor vor semăna la-nceput și la sfârșit.
Tatăl stă în cercurile timpului
Și așteaptă să redevină copil
Iar copilul nu mai are loc în această crustă
Vrea libertatea de a medita
Ziua și noaptea la cuvinte,
Tatăl zâmbește arătându-i lampa aprinsă
Dar tânărul învață să iubească
Buzele neîndemânatice la-început,
Încărcate cu sfieli și păcate.
Tatăl îl va goni printre idei,printre prigori,
Printre murii tineri ai cuvintelor
Până la inflorescențele stelelor,
Tot tatăl îl va trece de pragul
În care mii de înmuguriri
Se prefac în ploi și spini.
Pe capul său cu coama-n vânt
Își vor muta sediul ploile
Pustiindu-i grădinile roșii.
Ochii de dincolo ai tatălui
Vor fi atunci ,hăurile adânci,
În care tremură zborul nou al păsării
Și rozele-n lăcrimate,
Doar ochii tatălui știu plânsul
Dincolo de cuvintele zburătoare,
Unde stelele sunt palide flori,
Doar ei sunt gata să privească
Zâmbind,o moarte încă.
Sângele tatălui
Nu-și află prag și răcoare
Decât în ceruri înnecate cu-azururi,
Până când nu va înflori
Zarea primului său senin
În ochiul puiului stângaci,
Rămas al nimănui
Dornic de căutarea cântului
Pe care moartea încă nu la fulgerat.









































Femeia-pește

Femeia-pește s-a trezit singură
Aruncată undeva,pe unțărm necunoscut
Printre pliscuri roze și înfometate,
Printre toate poftele uscatului de noapte,
Pe care n-ar fi tebuit să ajungă
Decât mai târziu,
După ce-ar fi plecat de tot
În noaptea fără-ntoarcere.
Acum,ea se amestecă în roua alte lacrimi
Spre a se înălța mult mai sus.
Dar refluxul n-o găsise pregătită.
Doar apele-n șelătoare
Ca niște monștri ai nesupunerii
Îi frăgeziră pielea cu pietre rare
Culese din rugurile cerurilor.
Moartea era poate visul ei
Dintre toate cel mai nebun.
Acum,goală,refluxul o-nghițea
Sub jarul soarelui
Neguri adânci trec și vin
Iar noaptea pândește cu ochi de fiară,
Și cerul în flăcări se îneacă
Și ea e toată rug și jertfă sacră.