agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-05-24 | [This text should be read in romana] | I. Mireasa din cer (2001) Femeia mea... Pe femeia mea au iubit-o poeții Și bijutierii care modelau în lut, Laboranții ce încurcau substanțele Otrăvindu-se între două experiențe eșuate. Vizionarii și alchimiștii zgurii, Dumnezeul adamic Femeia mea – fructul nemijlocit al transfigurării Mă lovise de moarte Ca răul să nu devină nemuritor. Femeia mea unică, neptuniană E singura realitate imediată, Memoria mea interioară, Amăgirea veșnică, finitudinea mea. Firea ta m-atinge în căderi de unde Ca o despletire de flori și frunze Îți cântau genunchii, greierii alergau Sub călcâiul ierbii ochii germinau Din umerii mei cu coame de lei curcubei țâșneau. În glezna-mi nouă te zbați, femeia mea, Cea dinafară și cea dinăuntru, Crescută odată, cândva, Pe când îți sărutam, în văzduh, cuvântul… Mi-a rămas acum copacul uscat, Și te-ai desprins, stăpâna mea, te-ai ridicat. În templul meu îndoliat, azi, trec călări năluci Înflorindu-mi cerul ai trecut în rugi. Naștere Numai un gând dacă-l întorc spre tine Decade piatra din inima mea, Trec prin starea acestui îngheț Pesemne stau departe, de însăți coasta ta. Așteaptă-mă, am să mă deschid înspre seară Când voi fi cel mai puțin născută Nu mă privi, se poate muri în doar o secundă Dar voi dispărea lăsând în urmă întâmplarea, crescută… Mă voi subția din osul de fildeș vorbitor Rupând în durere dantura serii Mirat de tine însuți, mă vei azvârli înapoi… Va fi prea târziu, înflorisem de mult în tine. Răstignire Mă doare când ninge, iubite! Pe rană și-n cimitire, și-n mare Dragostea de taină cu buze de iarnă Plânge răstignită și moare. Miroase a floare de ceară și a trup ceresc, Mă trezesc în noapte, strig și mă rănesc, Mai departe de tine cu o lacrimă stau Mai aproape de tine doresc. Ninge între noi, iubite, ninge-n veșnicii Azi ești dus departe, ieri eram copii, Azi sorbind din cupa visului ceresc Răstignindu-mi visul, nu mă regăsesc! Poem Scriu cu părul tău un poem Pe care mi l-ai încrustat Din crestăturile mâinilor Până-n fluierul călcâiului vorbitor. Ești o iluzie de înger! Doar mi-au crescut degetele în harpe divine M-am și renăscut acum o secundă Și născându-te, aștept să te-nvelesc, mireasă Desprinzând vălul îngerilor Și călcând iarba plânsă de lună. . Joc periculos Aveam atâta viață-n mine, lume, Dar ce mi-o fi venit deodată De m-am oprit din râs? Și mi-am privit în oglinda lichidă, dilatată continuu Tinerețea sfidătoare rănită În aripile lui Icar În penele șarpelui În securea ideii? Puteam să mă fac scrum! Dar sufletul departe de mine Vestea înaltă, nesfârșită odihnă. Aș vrea să fiu când țâșnește spre slavă spinul Ca și când mi-ar veni vremea să renasc! Tăcerea, ea mă doare!… Cuvintele mele trebuiau să fie ecou reverberat în tine, cer cu boltă, fire către fire, zâmbet cu privire, mână crescută din aripă îmbrățișând respirarea, gură și rugă, infinit în clipă buze în credință. Tăcerea n-o mai aud Și asta mă doare!… Timpul moare-n chilia sângelui Alerg sălbăticită ca o fiară Mușcând din aerul mustind a-mbrățișare, Ca-n carnea lui tot zborul să-ți sărut Bărbat, din lemnul soarelui născut. Și în genunchi m-aplec cu ochi și carne, Cu spaima fiarei căreia mă dau, În vraja apei ochi de dor îți beau Și-ți simt mușcarea-ntoarsă-n sărutare Pe coastele privirii păsării de pradă Boltite păsări zborul își îngână, Zvâcnește vie aripa de sânge, Ochiul ca dinte mă mușcă și mă strânge. Cu mlădiere roșie de fiară Zvâcnește pasul prins în așteptare Cu umbra-naltă ascuțită-n gheară Timpul moare-n chilia sângelui Mușcând din pieptul aerului tare. Geneză latentă Îmi mor de sete caii coapselor Și-mi soarbe timpul carnea ca pe-o fructă Flacăra virgină se-înfruptă În tâmplă simt cum morții mă măsor. Un șarpe-mi linge cotul desfrunzit, În fuga ploii simt c-am încolțit, Privirea-și mișcă, nepereche, ochiul Mi-a adorm surâsul crud zăgăzuit. În somn văd caii verzi sfidând pripoane Cu stele găurite-n frunte inorogul doarme, Mă-mpunge în spinare, aud în vis chemare, Mă plouă iarba, copacii-și pun coroane. Simt aripi! Aerul mă orbește E peste fire de tăcere! Dintre cuvinte geme strigăt Măsor durerea aripei, nasc în durere. Proces Fiecare cuvânt pe care-l scrie poetul E o probă de vinovăție, Așa că îl puteți condamna pentru Înaltă trădare. Condamnați poetul la moarte! Să moară o dată cu cuvintele, care nu vor să moară, pentru că plesnesc de înțelesuri adânci! Ardeți pe rug cuvintele care-l bântuie! Spânzurați-i inima de copacii închizători! Scormoniți la gurile de vărsare ale metaforei! Cumpărați-l pe arginți Și striviți-i grădinile! Nu-și va trăda cuvintele Pentru că trăiește o dată cu ele! Mireasa din cer Cerul miroase a femei! Cum n-au corp, În cer ele sunt spirite. Mirele și-a ales mireasa! Mireasa – e o iluzie de înger! mireasa e născută din închipuirea sa, născută de vipera luminii, al cărei venin naște. Mirele i-a atins degetele ninse. Acum, Sentimentele ei valsează în rochia de cristal, Călcâiu-i nins de vrajă, pasu-i lunatec, privirea-i translucidă l-au însângerat pe mirele universal. Tăcutele sale coapse adastă, sângele e văduv de grâul vorbei. E nuntă mare-n cer! E dansul spiritelor! Mirele privește răsăritul în secunda de fior, Pe retina miresei s-a topit tot cerul, Timpul s-a culcat pe buze, Mirele trăiește clipe de extaz. Luna de miere o vor petrece pe pământ! Increat Aripile mele cresc pe dinăuntru Murind de pofta de a trăi! Pești cu solzi de tăcere Înțeapă țărmul buzelor pe dedesubt De pleoape mi-e spânzurată privirea, Tălpile s-au învelit singure în sărut. Caii sângelui au nechezat primii Sinucigași în ou. Și s-au ascuns în sărutul ierbii A-nceput să joace iarba Roată, roată mă mlădia. Mirele Mirele e-nsetat de ninsorile celeste. A-nceput să bea stele din coapse de sâmburi, Chipul boltit, de scoarță de pământ Se caută pe sine, nu mai este. În trupul său fantasmele jucau De mână cu mirosuri tari Ce răspundeau Chemările zborului virgin. Se risipea cu arșița pe buze Un zbor reverberat în larg Ce desena o stea în urmă Pletele ploilor căderea-i curmă Și zborul său e înalt! Camelia Nicicând nu voi smulge sexul de splendoare Al trupului cameliei- zveltă și sălbăticită de frumusețe! Secundele în pistil leșină, Nările petalelor unite ca niște degete adorm, de vântul vegetal logodite seva bate ca mustul nou, asprit alergând visurile, dorurile, patimile… dintr-o boltă-ntr-alta, dintr-o vertebră vegetală într-alta. Ea, din soare, legănată peste ierburi va semăna colții pietrelor peste care au fâlfâit îngerii. Pentru că ning, Când mă ard în durerea albastră mereu împuținându-mă, mereu murind, nimic nemaifiind, aruncând chipuri peste noaptea mea. Rană fără pricină Îți adulmec toate esențele și tăcerile și orizontul pe care îți sprijini privirile rătăcitoare. Știu tot ce tu nu știi niciodată, din tine, mișcătoarele hiene ale sângelui tău, dureroasele ninsori ale femeii, străvezii, suave, imaginare iluminându-te de focuri bengale, sentimentul acelei dimineți și sentimentul acelei după-amiezi, ochiul tău curbându-se spre ochiul meu, cu o absență, sculptând în relieful lichid furci zvelte și diafane Doar nu-ți sunt privire!, ci rană veche, fără pricină, și nerușinare sfântă, și tunel de carne pe os în spirală, și miros de crin noptatic, și inel, în jurul căruia se mișcă planetele de toate felurile și deodată. Nuntire Iubite, eu m-am ascuns într-un cântec de pasăre, tu te subțiezi într-un șarpe cu solzi de ispite, Ia foc de la lună Grâul greu de cuvinte nerostite tu-mi înveninezi vara sângelui meu să mă pierzi și cari nori cu ugerele pline și cu sfârcurile verzi. Cândva, primăverile sângelui meu dănțuiau cu înaltul. Îmi simțeam sufletul muguri de floare, tu aruncai toamne cu corbi tineri și lacomi Și-mi fulguiai vara cu bulgări de petale. Cerul, mirosea a toamne cu corpuri de fecioare, Alergam spre nicăieri, cu roua în picioare, căutam urme de buze pe amfoarele goale. În cer se înnoptase. Pe buze îmi murea sufletul-însetatul. Era ger în oase de îngeri. Noi ardeam mistuindu-ne unul într-altul. Luna Coboară pe fire de mătasă Luna drept la mine-n casă. Spânzurată la mijloc Mi-a furat un ochi. Mai putea-vei lumina În adâncuri nevăzutul? Aduni bulgării de stele Din fântâni adânci în ciuturi. Fugi de stai în salbă Lună pală, lună albă, Înșiră-te în mărgele, Stai la gâtul dragei mele Și adună-i stele. Vin de spală-mi țărmul Și vegheză-mi somnul. Mâine-n zori târzii Pune-mi ciocârlii, Să fugă prin vii. De va fi târziu Eu n-am să mai știu. Transcedere Iubite, eu ascultam cum se-ntețește seva ta organică, Pândind înapoia inimii tale, Ca să-ți înșir pe ace de lună, poeme transcendentale. Tu îmi ardeai carnea pe os dând vamă demonului setos, Când s-au pornit, deodată, să șuiere fără limbi și capete, Cuvintele Și dintele sfânt le trecea prin nervurile oaselor însângerate, două câte două, împerecheate, Se făcuse seară în poemele mele. Numai inimile noastre albe, nevăzute stau și gemene. Iubita Ea venea mirosind a trandafir mistic Și a magheran sălbatic. Ea e foc transcedental și suflet primăvăratic. Vine valsând prin crinii grădinii, Dorințele-i dorm în ochi ș-apoi mor Cântând vaga împreunare, De vis cu vis, de dor cu dor. Eu sunt obosit de zboruri și glod Miros a câmp, miros a rod, Carnea ei e floare Ea strângea cu privirea snopi de senin Tâmpla albă-i fulgerare. Îi plânge-n privire un dor zăgăzuit E vârtej, e stea căzătoare, e nor Mă vindecă de agonie și dor. Blestem Îmi ispășesc în camera asta ori un blestem, ori un vis E raiul meu beteag, e altarul meu de lume și crini. La lacrima lunii-mi alerg caii în spume, pândesc stelele prinse în vârfuri de suliți, cum se scutură peste oglinda fântânii. Până-n pădurile întunecoase îi mân, până-n inima mea de ferigi tinere îi pasc. Cu apă vie-i adăp să mă poarte-ntruna, întruna Peste toate anotimpurile mele. Mâinile ei au ochi Iubita mea are o mână fantomatică, o mână transparentă ca un reflex imaterial și o mână încordată până la ultima crispație Mâinile ei au ochi dilatați ca un regret cu fosforescențe interne. Ascund în ei vagul depărtărilor și nostalgia după virginități cosmice. Mâinile ei au vibrații de melancolie, Seamănă priviri difuze pe înălțimi de cer Lacrimile din ei au reflexe de paradis și infern. Crinul noptatic Crini albi Cad secerați de trupul meu, iubita mea, Când tu-mi jertfești sacerdotal Crinul noptatic, ancestral. Răsare-un strop de-azur în ochii tăi Și-n pântece a încolțit Sămânța zeilor, iubita mea, Eu am murit, de nicăieri, doar în răstimp, Se-aud venind chemări. Preocupare Iubito, eu sunt preocupat să te iubesc, Din când în când beau vin, plâng în hohote și râd din inimă. Când sunt beat de tine Fac rime și Le scriu pe dinlăuntrul sufletului meu. Toată ființa ta și chiar trupul tău Revărsau un fel de fericire a vorbirii, Și, toate lucrurile care ni se-ntâmplau, Ni se păreau a fi sublime și, chiar erau. Trepte în devenire Pășeam prima dată desculță pe pământ Și m-am ținut de alunul bătrân. M-am trezit dintr-odată făcând rime Și săltând pe răzor Când mă alergau păsări uriașe cu pliscul sonor. Mă uitam năucită la stelele fixe Și-am adormit. Ele mi-au provocat starea de îndrăgostită. Contemplam divina risipire de stele Tainele nedescifrate scrise în ele. Noi citeam mersul vremii în praful de lună Și ne țineam până în seară de mână Eu și tu eram compuși din litere ciudate Noi eram fiecare- cuvinte scrise pe jumătate. Pe-un bulgăre de țărână lunară am scris prima frază Într-un dans ritualic, luna părea că dansează. Pierderea adolescenței Poftă mare avui de cântec! Și cântecul zvâcni în cascade unduitoare Ca o dezverginare violentă de stea scânteietoare. Prinsei pasărea ce mă orbi în zbor Și-i scosei ochiul lucios și rebel Vederea mea doarme acolo în el. Când pasărea nu mai veni Privii de-a dreptul spre ciocârlii În căutarea surâsului pierdut. Scrisoare de dragoste Ai grijă de steaua noastră și de stele De drag de dor de tine am eu, De rănile tălpilor mele și de vorbire, De roata copacului și de arsura fructului său Am grijă eu. Ai grijă să iei foc de la fire! P.S. Trupul meu e-o gazdă trecătoare pentru un daimon etern Noi suntem clipa ce-a trecut, un desuet refren Cântat de un cobzar bătrân cu sufletul de ață Ce cântă până-n nopți târziu Povestea celor doi amanți cu patimă de viață Al tău, iubito, e arsură Buzele fragede cuminecătură, Îmbrățișarea ta e vis Să nu zici că nu ți-am zis. Nuntă vegetală Părul iubitei crescuse pe crengile cele mai înalte Inima spânzura printre crisalidele zeilor Buzele divine Cădeau din cer pe mine, Brațele-i sângeraseră primele, imaculate I-am pus inel vegetal de logodnă după datină Din ochiul ciclopic s-a scuturat o lacrimă Sufletul ei a tremurat ca o frunză pe rug de nea Îngropând în zăpada divină Ființa mea. “Bună seara”! Între două ploi, între două capricii, Tu îmi spui “bună-seara” și mereu este zi Privirea ta sculptează-n aer reliefuri lichide Ca-n visul tău cresc, de-odinioară, Durere brună, eu venii. Și ca o floare cu privirea-n cer, Ca un copac târziu lângă cărare, Ca un copac cu mugurii pe brațe Ce sparg ca o mirare, Când mă-ngropa sărutul ierbii, Durere brună, eu venii. Tu îmi închizi bătrâna ușă Fără să știi că iarna mi-i aproape, Fără să știi că totdeauna ning, Pe ploape ne plouă tristețea curând Că suntem oaze-n contratimp. Am să-ți spun “bună-seara” și plec, Ca ninsoarea ce ne-acoperă ningând Și, pe urmă, aici, e noian de fum, Nu-nțeleg de ce-mi vine să plâng Peste capete orizontul mă-nghite și pier Sunt ușoară și scap din mână Ciutura tristeților la cer. Undeva, pe pământ, e lumină în noapte Miroase a mugur strivit în stele Te iau cu mine în falsul poem Te port în noaptea gândurilor mele. Nostalgia de a nu fi murit Din nostalgia lui Dumnezeu, m-am zămislit eu, Ca o sărbătoare a ochiului Divin Ca o sămânță în degetul virgin Și în cumpăna mâinii lui Dumnezeu O divină bucurie a purces din tării Am intrat în lume și am luat chipul iubirii. Când tânjeam după cea mai negândită vreodat’ iubire, Iubeam. Și, de fiecare dată, voiam să fi murit Și, doar m-am rănit, Doamne, Și rana vie vorbește. Și mi-a fost rușine, Doamne, că n-am murit. Rămâneam niște crengi de eucalipt Cu prag de stea norocoasă Spre aripe de Dumnezeu, Și m-am rănit, Doamne numai eu. Singură… Retrasă, singură, ca o fantomă a iubirii Mi-am tăinuit creșterea aripilor pe dedesubt O inchiziție dorită, o cruce purtată cu iubire, Cu fiecare zi m-am renăscut, punând pana constelată pe os sacru. Încă stau de veghe, răstignită, pe cerul înroșit de sânge Și-l respir în neștire, Căci ochiul tău mă frige Și iar mă-ntorc în mine fără să știu cum și când Să iau chip de fecioară neprihănită Și să ațâț focul din cuvânt Așteptare târzie Iubește-mă în dimineața aceasta, Când sunt contaminată de Dumnezeu Și de Treime, Când mi-a crescut coasta cosmică Și mi-am spălat ochii cu dragoste, Când mi s-a făcut dor de tine Și miros a ninsoare reavănă Și-mi șerpuiesc coapsele. - Mi s-a făcut rău de când te-aștept Bărbat, din lemnul soarelui crescut Să-mi intri pe ușă-n ecouri Să-mi ningi aripi pe dedesubt! Trăiesc pentru tine, bărbat solar Îmbrățișează amănunțit totul Și cu sete Și mă ucide ca să-ți fiu dimineață Desfăcându-mă-n zboruri și comete Numai dorului meu Îi e dor de sângele tău fierbinte Numai picioarelor mele mișcătoare Le e dor de miezul negru și nervos al pământului În iarna trupului meu, Ninge-mi tu fiori, fii Dumnezeu! Unicitate Trupurile noastre sunt unite într-o identitate Într-o geometrie perfectă a corpurilor triste și spectrale Într-un limbaj universal. Călători misterioși gonesc cu trupurile noastre Pe corăbii- infernuri, pe corăbii albastre, Conduse de bătrâni pirați care au trăit În timpuri imemoriale și eterne Somnul și moartea nu ne vor mai despărți multă vreme. Ofelia Părul lung al unei femei pieptănându-se la infinit A tulburat apa, cerul, clipocitul roz al nopții Cât de straniu foșneau trestiile în carnea lor! Pregătindu-și de nuntă șuvițele verzui Părul femeii culegea stele de pe cerul palid- gălbui Și, fiindcă stelele au fost înghițite O liniște ciudată îi înflorise-n sânge, Porni pe firul apei crude, Căci febrilu-i păr unduia-n juru-i. Luna se alungea, șerpuită Având surâsul iubitor al unei femei îndoliate Orizontul tot se topea în împărăția apelor Sufletul ei se topea în noapte. . Nuntă furată Câte nunți mi s-au furat, iubite, Câte ceruri m-au mai plâns, nu știu, Undeva, se trag clopote de bronz ciudate Într-un bloc cu turn, o femeie se stinge în noapte Și nunta ta e tristă și tăcută, Și focul din privire-i stins de mult, E nunta mâniei tale grăbite, Sângerau nervurile în cuvânt E nunta stinsului noroc, E nunta zborului târât, Sângele e văduv, e moarte în cuvânt Nu plouă cerul, ești condamnat pe rug. E nunta răstignirii tale Sufletul tău umblă pe acoperișuri, ud. Gonesc călăreții negri cu inima Iertare sunt cuvintele mele N-am să-ți strig, iubite, strigare de moarte Doar ca apusul stelei în tăcere Am să râd isteric Și-am să cad curând. Blestem Blestemat fii de lacrima-mi sfântă Când bici se fac mărgelele din ochii iernii Sădindu-ți pe buze arzânde sarea durerii Și-a plecat peste fagurii mierii Hoțește moartea pe căpătâiul pernii Să se răsfețe pe pajiștea plăcerii Să nu-ți mai umble piersici înfloriți prin sânge Cu păsări moarte dezlănțuit va ninge Când va-n flori de sărutări nisipul vieții tale blând Să-ți verse viața călimara Să te grăbești la mine ca nicicînd Trăgându-ți storul, luna-ndoliată Să-ți spună: “bună-seara”. Căci eu nu-ți voi mai fi nicicând. Iubitul răzbunător Tu ai pornit război cu lance și secure Când inima-mi de crini vedeai că sângera Orgoliul-ți mut nu te-a oprit din joacă Chiar când vedeai grădina mea că desfrunzea Mă-nlănțuiai doar cu iubire, credeam eu Și-ți păzeam mieii albi în trupul meu Doar îngerii mă dezveleau în vis Când turma gândurilor mele pășea prin paradis. Tu te hrăneai cu sânge, poetolog-insectă Tăceai arheologic pe cordul meu plăpând Mercurul nopții curând îl distilai Prin roua ochilor, nălucă, tu, călcai. Cine ești tu de amăgești totul? Ești duhul cel rău, fără căință, Ești jderul căprioarei încolțite Mi-ești ursitul-fără ursită. Ultima toamnă Iubește-mă acuma, căci odată Iubirea-mi se va închide, Că-ntr-ale morții firide Și lumea-mi va obloji rănile cu otravă Lăsându-mi irosirii oasele fluide Și gura încă nestrivită de-a sărutului potcoavă Aștept un noroc desfrânat Atât de târziu, atât de departe Să pregătesc zborul tomnat, S-aprind focuri înalte Din cenușile ce-au mai spuzit Pentru ultima toamnă vin la tine Să-mi strigi că m-ai iubit. Naștere semantică (Ars poetica) Caut un anotimp mai potrivit Să nasc și eu. Când se ivește bucuria expulzării Nașterea e doar semantică. Printre suspine și uimire și sfieli Nasc în dureri un prunc din sămânța limbii Și, deodată, mi se-ngăduie să mor. Nu mai mi se-ntâmplă mari iubiri, Doar la viori cu aripi mai am răgaz Să cânt aceste muzici semantice, Dar mor curând Cu atâtea cuvinte pe buze. Așteptare peste anotimpuri Iubite, eu presimțeam, Că te voi pierde uneori Și-mi stăvileam ploile-repezi cocori. Pe țărmul inimii îți înveleam icoana În stele, candelabre și în sori. Cum e să m-atingi Și să mă cauți în ea? Și să nu mai fiu eu? Mâinile tale altcumva mângâie Fiind numai cu ale mele gemene. Cum e să nu mai fie Trupul meu cu mirodeniile Cele mai râvnite și mai tainice? Cum ar fi să nu mai fie? Înălțimea azvârlită din ochii-ți de jad Ca pe o suliță fără întoarcere? Fiecare umbră pe care-o arunc Peste anotimpurile tale, o sărut, De pe gura mea pe gura ta, Ca pe un râu nevăzut. Rătăcind înapoia chipului tău mut. Cum ar fi Dacă-ar fi să nu mai fiu eu Să trec prin așteptarea ta? Cum ar fi Dacă-ar fi să nu mai fii umbra mea? Gânduri, gânduri Râd și plâng în același timp Tot ce-i învins și tot ce-i solemn în străfunduri miraculoase; bătrânul trup învins în el, trecerea durerii în trecerile timpului, ceea ce e unic și ceea ce doare gândului, în fiecare oră, în fiecare secundă, și trece prin așteptarea mea. Și sentimentul acela Că ești și că sunt, Că ne suntem! Adunam privirile, erele, inventam cerurile Revărsam oceanele de smarald Și ți le beam, Jumătate fermecată, uimită pe jumătate. Nu-i nimic -îmi spuneai- O să ne plouă cu pene în zori! Ceruri erau în mine, în tine Și-aveam orizonturi curbate coastele, Þâșneau ca viaducte stelare, aripile. Mai apoi, ai decretat război gravitației care ne trăgea înapoi . Ne cădeau aripile Și strigătele mi se desfăceau în comete Căderea ta nu se mai oprea odată. Făpturile noastre străvezii, de ceară Cădeau nepereche și nu mai era vară Aveam chip, nu formă stelară. Învierea cu Domnul E noaptea Învierii, iubite, E noaptea slavei divine în suflete singure, Vibrează grațioase sălciile tinere Și ghiocei, zambile, toporași veniți la mire. Înveșmântați, în alai, cu robe de nănași Se-aștern covor și prosternare picioarelor divine. Doar Domnul mi-a intrat în casă Și inima ușoară, pasăre-aleasă, S-antors la ea-n firide roșii și-i voioasă. Mi-am primenit cu astre glastrele Și-am băut vinul vin cu Domnul Venit de departe, tocmai de din moarte. E noaptea Învierii, iubite divine, Și sufletu-ți pornește porumbel spre mine Mi-e înflorită iasomia în pridvoare Să te aștept, în van, și ea mai moare. Celui așteptat Te-aș adânci pe tine, bărbat, în inima mea Să-mi dăruiești strălucitoarea risipă a zăritului Preschimbându-l în nezărit și în oglinzi vorbitoare Făptura mea fluidă s-ar elibera în cascade suitoare. Tu-rugăciune continuu murmurată În spațiul infinit al inimii mele Simt cum mă pătrunzi cu puțină veșnicie! Tu-polen fecund al divinității, Naștere repetată prin femeia care sunt eu, Întreținând astfel un prezent etern, Interludiu între muzica sacră -Dumnezeu- Și spațiul muzicii inimii mele, Sfarâmă închisoarea care-mi sunt eu Infinit, eliberându-mă! Dulce risipire O, tu pierdut mereu în mine Dulce risipire în nemărginirea vremurilor duse Gândurile mi se varsă în cămările-amintiri Simt cum mă pătrunde-o dureroasă veșnicie. Tu, pură absență, departele. N-am întâlnit în tine decât zăgazuri Puse efemeridei clipe De ce atâta teamă în fața preaplinurilor inimilor noastre? În tine străjui eu, în mine străjui tu Și totuși, actori travestiți pe scena inimii noastre Numai stelele nu s-au stins din privirile-ți-astre Mereu ascunșii de noi înșine. Poveste terminată Voi rămâne închisă în peștera de cleștar Și tu vei fi orbul cu brațul întins Ce va mângâia aripa luminii de jar. Mă voi preface apoi în spinare de stea Rotindu-mă în inelul stângii tale Nu vei mai putea să mă vezi în mișcare Poate doar luminile subțiri, Jucându-se în apele verzi Și picioarele-invizibile gazele-n goana mare. Nu vei mai slobozi caii de stepă ai umerilor tineri, Să sfarme voluptoși bulgării de aur ai sânilor, Nu vei mai suspina de arsura câmpului de nisip Al trupului tăinuit, Nu te vor mai umbri șerpii sălbatici ai pletelor Porniți printre crengile filelor. De ce nu mai răsar din mine pe câmpii În primăvară, mieii albi și ciutele? Și ție ți-au murit leii cu coamele-arămii Și hienele-nemaivăzutelor gânduri, De ce nu-mi va fi teamă că nu vei veni? Mai lasă-mi Îmi fură somnul strigătul strugurilor Iar zorile-mi-mpletesc în bice Cozile amintirilor E toamnă-n amintirea mea, Tu vii și treci prin așteptarea grea, Doar ochii tăi prelungi Se-aprind și se sting Murind. Trec fantasme prin anotimpurile mele Și sufletele noastre dansează prin stele, Sub ochiul meu verde-marin Trec corăbiile tale-n declin. Strigătul meu seaude ca un corn, Mai lasă-mi o briză s-adorm, Mai lasă-mi o umbră, un fir de nisip, Să-mi fie o zi cât un anotimp. Înviere Tu îmi faci câte-o rană: Pe tâmplă, pe piept și în oase Eu caut la cer, nimerită-n ființă, Pasăre cu aripi de pește, frumoase, Bătând străfundurile singurătății albastre. Și, deodată, zborul meu zvâcni În vorbire pe viori celeste, Vorbire în lacrimi divine, peste ape. Zburau vocalele și consoanele ușoare Iar sufletul, un crin alb îmi este. Noi, iubite, am fost poate odată, Păsări nebune, într-un alt veac, Într-o altă lume, nemaivăzută, Poate ape vorbitoare, ori voci celeste Trimise sufletelor în lumea cealaltă. Mi-s buzele, iubite, de sunete sângerate Zidite-n sărut și în Duh Aud gravitația în jos căzând Strigătul meu de lebădă se desfăcea în comete Dumnezeu e trist și e mut. Miroase a smirnă și a nuferi de râu, În cer sunt concerte de harfe astrale, Într-o iesle săracă doar de boi vegheată, Și-n paie de grâu, Pruncul se naște-n durere și în slavă. Anatomia siderală a cuvântului (Variantă a genezei) Dumnezeu a contaminat limbajul negrăit Cu un cuvânt ca o lacrimă, Iar cuvântul lovea aerul peste ape Ca un înger purtător de Duh. Cuvântul a însămânțat lutul divin Și lutul mângâiat a prins Duh, Duhul străjuia peste ape Și apele transparente au prins Duh. Peștii vii fulguranți și luminoși Electrizau adâncurile toate, Gemea ziua după noapte, Popoare de plante colonizatoare În efluvii valsau. Trupul întâiului bărbat devenise spectral. Visa la catifeaua pielii femeii care se ondula În nemărginirea coastei sale. Jur-împrejur, cuvântul transfigura Înaltul, pământul, Împărțea pâini, pești, azimă cosmică Miresme mișcătoare visau coroane de arbori și soare Și văzul era ca o corolă mare Nemărginitul se luminase de spirit, Nu mai odihnea nimicul infinit. Sufletele-și atingeau inimile Cu palme nevăzătoare. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy