Cred că despre uitare vorbea prințul nebun
Þinând între palme
Craniul,
Despre tatăl lui și despre el
Glăsuia.
Și toți proștii pământului
Socotesc că a murit din pricina
Tatălui ucis
Sau a mamei necredincioase,
De parcă nu aflase el din
Copertele cojite ale
Filosofilor
Că tata moare și mama-i urmează
După ce mai șchioapătă și ea puțin
Prin patul unui frate nedemn.
Doamnă,
Domnișoară prințesă,
Iată un secret:
Eu am stat de vorba cu Hamlet
Și nu știa să murmure decât Ofelia, Ofelia.
Și o făcea cu gândul la urmașii
Getohunilorromani
Care-și încep
Și termină viața cu
Primele sunete ale numelui ei
Împărțit în silabe după
Câtă durere încape
Într-o iubire neîmplinită.
(Și ce legătură are
Cu mine povestea,
Întreabă spectatorul
Beat de neștiință).
Voiam doar să spun
Ca în timp ce întindeam mâinile
Și nu găseam țeasta goală a lui Yorik
Am dat de inimă înăuntrul tău
În care sângera o inima cunoscută.
Am zis că-i a mea, dar când am atins-o țipai tu.
Și astfel am tradus, în sfârșit,
Așa cum trebuie,
Spusa lui Solomon:
Nu deșertăciune e totul
Ci neîmplinire:
Locul de sub coastă,
Unde n-a mai fost pământ
Sau n-a mai fost voie
Sau n-a mai fost trebuință
De un adaos
Și i s-a spus deșert.
Dar, vai, chiar acum,
Mă pipăi:
Ehei, nu-i deșert, ești cuibărită chiar tu
Și în timp ce te ating
Te(mă) împlinesc.