Sfințenia s-a prelins din ochiul cu poleială tivită
a cerului suferind de conjunctivită
din care cad ploi triste
pe fețele oamenilor ce irizează ametiste
scânteind de umanismul generat de non calamitate
copilul dormind în patul cu cearceafuri de caritate
din camera lăuntrică tapetată cu delicatețea
a ieșit să respire tristețea
și am rămas singur într-o oază
cu omul matur ce-mi ghidează
mersul prin labirinte problematice cu zig-zagul plânsu-mi
doar eu față în față cu mine însumi
revelat în cuvinte ca stări de spirit încurcate
creatoare de sensuri bifurcate
în antiteza dintre sunt și ce vreau să fiu în emoții desfășurate.