Pentru

Vă rog să nu mai blamați sinucigașii,
să nu-i mai priviți ca pe niște paria-
ei cunosc mult mai devreme decât noi acel chip
și pentru că nu vor să-și schimbe părerea despre el,
vorbind cu alții mai bătrâni care nu l-au văzut dar presupun,
preferă să înceapă o nouă viață ca să-l vadă iar
și să apuce să-i spună ceva tot despre chipuri, cred.
Unii spun că își iau un reper,
își rezolvă proiectele până la o dată anume
după care nu-și mai fac altele și altele,
se sinucid și astfel nu intră în criză de timp față de moarte,
de care ar fugi pe stradă spre cele nefăcute
sau în cel mai bun caz s-ar plictisi în așteptarea ei.
Numai că unii aleg să se spânzure și să-și închidă sufletele într-un burduf.
Cu aceștia nu sunt de acord pentru că nu mi-au spus niciodată nimic:
au preferat să se învinețească
și să trăiască pentru sine chiar și în spatele vieții.
Dar nici ei nu merită să fie duși la groapă fără preot,
precum câinii, se spune; până și ei, am auzit,
când le este să moară, pleacă pe ascuns de la stăpân
ca să nu le fie văzută trecerea.
Așa că, haideți să nu mai privim sinucigașii cu partea ascuțită a ochiului.
Măcar de dragul câinilor.