vreau ploile care macină bulevardul
până la os, care fac oamenii să pară niște ciuperci
poetul albastru își vinde volumul pe o bucată de pâine
la colțul străzii îl așteaptă
monștrii ce se hrănesc cu postav vechi

vreau o ploaie ca o execuție publică
se oprește totul și doar un cantecel medieval
îți gâdila genunchiul
numai coapsele tale de iapă mă pot duce dincolo

toate în orașul acesta au o legătură
de la mustața profului de mate la pălăria agățată
în cuier. poetul albastru iubește
o trompetă care seamănă după câteva pahare
cu kim basinger
vreau o ploaie ca sărutul unei chelnerițe din asia mică
dar vinul nu mai mângâie pe nimeni de parcă
don-juan s-a dizolvat în fiecare boabă de strugure