***

La-nceput a fost cuvântul…
Ce e viața?; Ce-i Pământul?

Prima-i o iluzie,
Plină de confuzie…

De multe ființe trăită,
Ani la rând, dar mărginită.

De oriunde ar fi venită,
Viața e neprețuită...

Cealaltă-i rocă tare,
Planeta-treia de la Soare…

În perspectivă de-am privi,
Ce ne-ar aștepta, am ști?!


Peste ani, milenii, ere,
Aici va fi doar… tăcere?!

***

Omul – rare fosile,
Orașele – mari ruine…

Mașini – fiare învechite,
Utilaje ruginite…

Plantele – doar amintire,
Apă, aer – născocire?!

Construcții, blocuri, case,
Pietre dărâmate, rase…

Submarine și vapoare,
Sau epave plutitoare?!

Poate chiar și scufundate,
În ape de mult uitate...

Trenuri lungi și camioane,
Elicoptere, avioane...

Și multe automobile,
De care străzile erau pline...

Toate aceste mașinării
Ruginituri vor deveni?

***

Cine-și va aminti de Terra,
Cât de frumoasă era?

O planetă vie, albastră,
Planeta aceasta, a noastră...

De ființe populată,
O lume mare, animată!...

Atunci, omenirea întreagă
Ce-ar trebui să-nțeleagă?

Peste ani, milenii, ere,
Va rămâne doar... tăcere?!

***

Aici va fi nemișcare,
Fiindcă tot ce este – moare...

Și nimic nu va rămâne,
Fiindcă totul... apune!

Plantele se ofilesc,
Ființele nu mai trăiesc.

Construcțiile se dărâmă,
Mașinile se fărâmă.

Munții cad, se năruiesc,
Zăpezile se topesc...

Apa se evaporă,
Seacă, se acoperă...

Dispare și atmosfera,
Dispare albastra Terra...

Luna o dată cu ea,
Că doar satelitul ei era.

Nori, Soare, alte planete,
Mulți sateliți și comete...

Poate întregul sistem solar
Va deveni un calvar...

Și atunci fi-vom doar atomi,
Prin Univers rătăcitori...

Doar praf cosmic va mai fi,
Dacă totul va pieri...

Peste ani, milenii, ere,
Va rămâne doar... tăcere?!