stau pe bancă, în grădină.
o frunză de viță mă atinge pe umărul drept,
parcă-mi trasează, prin fiori,
o diagonală spre inimă.

cine se rupe de trecut
nu mai simte asemenea mângâiere,
rugina din sânge i se depune pe vene,
secundele îi bat aritmic pe un cadran obosit.

de-ai rupe din tine încă o moarte,
tu, pământule neobosit,
leagăn pentru zei!