plecam la pădure fluierând
mă opream în câmpul nimănui
pentru a vorbi cu macii
albăstrelele făceau biserică în jurul lor
îngenuncheam
un timp nedeslușit
mă-ntindeam în lanul de grâu
trăgând cerul peste mine
nori poznași îmi intrau în ochi
eu înfigeam pumnii în ei
îi scoteam afară
ei se ciocneau și începeau să plângă
în hohote
îmi făceam umbrelă din ramuri de salcâm
rochia mi se strângea pe la poale
lipindu-se de picioare speriată
bubuiau
inima sărea din talisman
îmbrățișam firavul copac
și mă rugam să nu trăsnească
auzisem atâtea povești adevărate
despre oameni din sat
străfulgerați prin sufletul despre care se vorbea
că nu ar fi fost cumsecade

bolta atârna
frunză electrizată
înfigând nervuri luminoase
în tot ce apuca

părea că mi se-mplântă în cap
despicând scheletul

mă rugam și scuipam în sân
umbră tremurătoare
într-o băltoacă
ultimii nori mi se bălăceau
broaște cu ochi bulbucați
din care seninul ieșea țopăind
să-mi surâdă

își făceau cruce
când apăream

(17 iunie 2010)