duminecă seara
îmi privesc speranțele târâtoare ca melcii
le văd cum urcă înăbușindu-se
printre tristeți și printre veselii

le văd cum urcă și întreb păsările
dacă nu-i strâmt aerul
lâng-aripile lor
le spun că mie până și drumul
mi s-a-nvechit sub tălpile grele
dar alerg întruna să-ntreb oamenii
cum pot ajunge
la împliniri totdeuna târzii
întreb viața care tot moare
și se tot naște
mereu nesigură de fericiri
mă mir câtă dragoste poate să-ncapă
în întunericul din inima noastră
mă mir de-ndrăzneala de-a ne-ntâlni
de-a sta o vreme orbi împreună
și-apoi fără veste
dintr-un motiv sau altul
precum pietrele surde a ne despărți

mă mir cum încape
tăcerea și țipătul
în intunericul din inima noastră
țipătul vrerii de-a viețui
mereu cu ochii spre-un viitor
care nu știm dacă va fi al nostru
și-atâtea duminici
atâtea duminici
scurte neîndestulătoare
în care nici măcar sufletul
nu se dezistovește