când sunt trist vine fata aceea la puterea o mie
pe covorul meu viu descompus

un măgar din aur ros de molii
îmi mănâncă perdeaua martor
cum mâncam cireșele în copilărie
cu tot cu sâmburi sperând să îmi crească acolo
o livadă de
în care mama și tata să mănânce la modul invizibil
pe o masă acoperită de o mușama dulce

și fata aia se transformă într-o cârpă udă
mi se așează pe frunte
sfârâind
ca într-un ciob

ca într-un soare

ca într-un ciob în soare