Mi-am pierdut pianul printre flori,
Acum rătăcesc printre ele culegând câte o notă,
„Barca plutește ușor”murmură inima mea
Timid se strecoară prin mâlul dens al uitării,
încet, încet se înalță
un licăr i-atinge ochiul de soare
O șoaptă adâncă se naște...
mâlul gros atârnă
întuneric al sufletului ucis de un cuvânt greu
Și totuși acolo în abis se nasc diamante
din cumplite strânsori ale timpului
Plutesc ușor,
salcia spală chipul,
irisul, ciob viu de soare
privește trufaș imaculatul văl revărsat peste ape,
șuvoi de foc ,
roți sălbatice de lumină,
lavă din creuzetul timpului
încremenit în anahata iubirii pline,
poartă a vântului,
șoaptă a infinitului,
urci mereu,
mai sus, mai sus,
roată de foc, ochi al sufletului
poartă spre neantul întâiului apus,
Zefirul atinge infinitul,
rupând din soare o petală,
stropește chipul unui nufăr...
Salcia mângăie,
petale albe risipite pe cerul unei clipe.
Sahasrara....șoaptă din adâncuri