șina se lăsa, apoi se ridica sub greutatea roților
eram atât de aproape încât simțeam foarte limpede
mirosul metalic, mirosul buruienilor și răcoarea
iar de pe un culoar interior senzația pe care
numai atunci întreagă, acum doar o urmă a celei de atunci
voluptatea și groaza plăpumii reci înfășurate strâns pe cele două degete.

și chiar din pat aud cum trec podul
și privindu-le e ca și cum m-aș azvârli cu fața în jos
pe un câmp neverosimil, un implant cu iarbă neagră
pe un scalp imposibil de ascuns.

glasurile lor sunt un fel de vâjâit al tuturor vagoanelor
deși e primul lor tren, nicio inocență de vreo parte a liniei
din pieptul meu păienjenișul acesta le atinge mâinile
le ciupește nasurile și ne leagă
ca un prieten de sânge răsfirat în echilibru fragil printre noi.

și chiar în inima orașului noaptea are piciorul ei de fier
înfipt într-o apă peste care nu sunt tramvaie, doar trenuri
iscate dintr-o sălbăticie a unui altfel de vest.

iar pozițiile noastre atunci când dormim sunt atât de ciudate
încât ne e rușine să ni le amintim
și atunci când te oprești hipnotizat în fața unui trup amorțit astfel
aștepți să vezi mișcarea toracelui, să ghicești răsuflarea
și tot așteptând o vezi venind, relaxându-și brusc fața
ca o batistă acum desfăcându-se
acum închizându-se la loc.