Azi, de dimineata, am constatat cu stupoare,
ca imi fusese blocata iesirea din apartament,
de un zid, ridicat de cineva peste noapte.
De cine?! Si , mai ales, cu ce scop?!
Habar n-am!
Pot face si eu supozitii, ca tot omul:
dusmanii,
nenorocitii,
santajistii,
cu ura lor scarboasa,
cu genele lor blestemate!
Daca as avea o arma, i-as ciurui:
-Foooc!...
Nu o am, asa ca patrulez prin fata usii,
cu mainile la cap,
cu mainile la spate,
cu ele atarnandu-mi, mai tarziu, frante.
Ce sa ma fac?
Sa strig. Poate trece cineva si m-aude.
Si daca nu vine nimeni?!...
Si daca s-au mutat cu totii din imobil?!...
Sa stau si sa putrezesc in casa asta-capcana?
Sa astept, pana ce peretii ei or sa ma-nghita,
cu sange, cu oase, cu maduva sirii spinarii?
Asta e peste poate!
Insfac in graba un baros din debara,
il ridic cu ambele maini deasupra capului
si ma avant urland din toti rarunchii,
intr-un atac nimicitor asupra zidului infernal.
Lovesc o data, si inca o data, si inca o data,
cu toata ura,
cu toata furia,
cu toata disperarea.
Lovesc pana mi se-nmoaie bratele si picioarele,
lovesc pana nu mai pot sa lovesc,
pana ce corpul meu neputincios,
si prapadit,
si muritor,
se prabuseste pe podele.
Un aer proaspat patrunde printr-o crapatura din zid.
Se pare ca speranta chiar moare ultima.