rămân o vreme într-un dreptunghi
săpate urmele trupului
și un ceas de piatră într-o cruce de piatră
care-și macină timpul în fire de nisip
pe care le spulberă vântul
pe ochii închiși ai morților din adânc

e atât de tăcut țintirimul din sat
încât fiecare cruce e un poem nescris
liniștea cade din turla înaltă a bisericii
și se sparge peste satul din vale
ca o noapte lovită de săgețile luminii
când soarele abia iese pe coama dealului
atunci trist mă năpădesc amintirile
cum plecam cu tata la coasă
și somnul lui e acum mai lung decât somnul
mi se pare moartea neîngrădită și liberă
iar viața discriminată întreruptă înainte de limită
fără să fie nimeni vinovat
invocând chemarea celui de sus
de ce o face atâtea chemări
m-am întrebat prima oară când a murit bunicul?
bătrânii îmi spuneau că cei buni pleacă primii
minciună, unul rău a plecat la fel
îl știam nu-mi dădea niciodată nimic
l-a chemat și pe el