nu poți ști nimic.
firul se deșiră până la capăt,
dar tot te uiți așa, ca prostu',
la un orizont ce nu și-a început descompunerea.

pentru că te crezi parte a muzicii veacului,
n-ai cum să te pierzi în scălâmbăieli afone,
să te retragi în sunetul unei clipe apuse,
chiar dacă toate vin, se spune, din ceas amorțit,
chiar dacă lumea ar fi mai puțin decât o tristețe
vânturată prin fața unor chipuri încremenite.

stau așa și mă-ntreb: la ce bun îți trebuie
să trăiești prin muzica veacului?
stridențele te pândesc odată cu fiecare vioară
spartă în templul păcatului;
somnul poate fi luat drept cea mai bună melodie,
din care mereu te-ai trezi cu speranța-nceputului.

cine știe ce se va alege...
poate altceva decât praful aruncat în ochii trecutului,
poate o primăvară în care toate amintirile
își vor da întâlnire, în ceasul menit,
și nu vei mai privi, ca prostu',
la destrămarea iluziei.