Sunt aberații fără seamăn
Ce nu le uiți o viață-ntreagă,
Pot lua ades pentru sensibili
Aspecte de reală dramă.

S-a întâmplat în locu – n care,
Nu poți să crezi c-ar fi posibil.
La prost nu-i este accesibil,
Că nu e vorba de mâncare.

Lucram demult în proiectare
Și-aveam un plan de întocmit.
Directorului i s-a năzărit
Să facă Președintelui, o „Prezentare”.


- Știi, „tovule”, aș vrea să-l faci
Pe înălțime la o scară,
Iar pe lățime, important,
Mult mai îngust să pară…

Mi s-a părut extravagant,
Iar toana lui hilară.
Să faci un element concret
„Mult mai îngust să pară!!”

Am încercat pentru moment
Să intru-n jocul lui.
Cum se putea să ceri ceva
Ce nu se poate, nu-i !?

Și i-am răspuns că-i aberant,
În mod condescendent.
Că ce e lung va fi deci lat,
Iar cel prost evident.

S-a rățoit la șeful meu:
- Îl dai afară-ai înțeles?
Și acela fără a clipi:
- Da șefu’, am înțeles!

A fost în vremuri de coșmar.
Noi, condamnați pe viață,
În închisoare din hotar
Cu carcere de gheață.

Când „totul” însemna nimic,
Iar „pururi”, niciodată…
Când masca „omului robot”
Era de toți purtată.

Așa a fost cândva, demult,
Lung lanț de aberații,
De umiliri cu dinadins
Și proști cu decorații.

Vă pare straniu? A fost real.
Se-ntâmpla într-una.
Ne urmăreau, îi urmăream,
Ca umbra cu lumina.