Părinții noștri tineri și-au dus în spate crucea
Pe care nici în glumă nu o puteau numi.
Visau să prindă clipa ce-i scapă de povară
Nainte să depindă de vremuri, de copii…

Speranțe încolăcite pe șanse iluzorii,
Făceau să pară vremea și greul de trecut.
Batjocuri, aroganță și ironii … și ură,
Au înghițit cu noduri, au plâns și i-a durut.

I-am urmărit cu teamă, cum își trăiau destinul,
Când suportau necazul, sudălmile, sau chinul…
Cum ne priveau cu grijă, gândindu-se la mâine,
Luându-și rând la zahăr, la carne, sau la pâine…

I-am așteptat să vină în bezne dirijate.
Să râdă, să se culce, să spună că se poate,
Să trecem mai departe de hopurile vieții,
Să credem împreună în zorii dimineții.

Și când credeam că răul s-a dus, s-a terminat,
Au dispărut ca visul, discret și îngândurat.
Pe drum de lut și humă au luat-o încetinel,
Speranțe iluzorii și drame-au dus în el.

Pământule! Tezaur de dor și suferință,
Ne găzduiești deasupra, fragila-n veci ființă.
Natura ne-nconjoară cu forța-i de temut.
Noi, copleșiți de toate, ne regăsim în lut.