S-au ofilit pe drum castanii
Și-au adormit în sol omizi
Și iar, cu greu, te-apasă anii
Și iar îți vine să ucizi.

În jur, întregu-i de aramă
Grădina pare-a fi de jar
Te cheamă vinul sec din cramă
Te-nchizi în tine cu amar.

Și-n geam îți bate-acum o rază
E-un soare sec cu glas de ploi
S-au ofilit narcisele în vază
Și tot cuprinsul pare de noroi.

Se lasă liniști pe pământ
Un tren mai fluieră în gară
Și tomna spune-al său descânt
Naturii ca să moră.

Un gând în mintea ta se zbate
ÃŽntunecat de-acorduri fine
Te vezi împresurat de noapte
Privind la toamna grea din tine.