Când pe bolta-negurată
Soarele se-nchide-n sine
Îngeri negri se arată
Tot strigându-te pe tine.
Și când cerul negru tace
Fluturi reci prin aer cad
Luna care-n ceruri zace
Te privește cu chip fad
Noaptea rece de nebună
Se întinde pân' departe
Unde cerul cu pamântul
Se pătrunde pân' la moarte.
Și-n văzduh luceferi cântă,
Codrul zumzăie-n fundal
Solul parcă se-nfierbântă
Strălucind prea imoral.
Și pământul se îngroapă
Sub talazuri și-n cenuși,
Om și gâză criptă-și sapă
Către îngerii răpuși.
Și prin goluri și neștiință
Omul cată cu nesaț
Spre un lanț de neființă
Agățându-și-l de braț.
Și când soarele prăvale
Ale sale raze reci
Tu ducându-te agale
Către moarte te petreci.
Iar pustiul ți s-arată
Ca o mare de cristal,
Tu privind ca altă dată
Vezi într-însul un portal.
Spre tărâmul cu lumină
Dintr-o lume fără șoapte,
Dar e-o poartă prea senină
Ce te duce tot la noapte.
Și când focul te pătrunde
Simți că singur te-ai mințit
Nimeni nu te mai aude
Zaci în flăcări amuțit.