Tăcerea e adâncă și noaptea-ntunecoasă;
Norii ascund vederea înaltelor tării,
Ș-a stelelor de aur mulțime luminoasă
Ce smălțuiau seninul cereștilor câmpii.
Numai religioasa a candelei lumină
Aprinsă de credință, și limpede și lină,
Lucește înaintea icoanei ce slăvesc.
Emblemă-a bunătații, mângâitoare rază,
Ea parcă priimește și parcă-nfățișează,
Rugăciunile noastre stăpânului obștesc!
În minutele-acelea când sufletul gândește,
Când omul se coboară în conștiința lui,
Ca unei inimi care cu noi compătimește
Frățeștei ei lumine durerea mea supui.
Câte chinuri ascunse, câte lacrimi vărsate
Au avut-o de martor, și i-am încredințat!
Câte dorinți smerite și neînființate
Am tăinuit de lume și ei am arătat!
Dumnezeu ce de față pe cruce se arată,
El care-a nedreptății e pildă de-ngrozit,
Îmi spune că-nainte-i se va vedea odată
Cel ce nedreptățește cu cel nedreptățit.
Atunci creștinu-acela, cu fruntea în țărână,
Dar cu otrava-n buze, și cu fierul în mână,
Umilit ca să-nșale și blând ucigător,
Tronul dumnezeirii cum va putea să-l vază,
Când la un semn puternic se vor clăti cu groază
Cerurile-așezate pe polurile lor?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Dar adâncă odihnă în lume încetează:
Religiosul clopot se leagănă în vânt
Chemând pe credincioșii ce somnu-mpovărează,
Din ale lor locașuri în locașul cel sfânt.
Întunecimea nopții care încă domnește,
Ca un om ce cu viața se mai luptă murind,
Se-mprăștie cu-ncetul, treptat se risipește
Și-n umbra dimineții se pierde-ngălbenind.
Se desfășor în ochi-mi minunile zidirii;
Credința se deșteaptă în omul rătăcit;
Și-nalță a ei rugă cu imnul mulțumirii,
La cel ce după noapte și zi ne-a dăruit.
Iar tu, candelă sfântă, a căreia vedere
Îmi aduce aminte atâtea năluciri,
Îmi vei fi totdeauna rază de mângâiere,
Vei ști deopotrivă și fapte și gândiri.
Voi alerga la tine în dureri și necazuri,
De oameni și de soartă când voi fi apăsat:
Astfel corăbierul, când marea e-n talazuri,
Aleargă la limanul ce-adesea l-a scăpat.