Îmi place la nebunie noaptea...
Îmi place când întreaga ființă îmi este acoperită de nematerie
Îmi place când tot ceea ce simt îmi este înghețat de frica necunoscutului
Și tot ce rămâne aproape de mine este doar inima
Ce nu încetează să măsoare timpul.
Îmi place când e noapte...
Îmi place să mă pierd în gânduri ce nu îmi aparțin
Și căutând prin ele să găsesc lucruri căutate
Ca mai apoi uitat de lume, să le pierd...
Îmi place când aerul se umple de un negru nepătruns
Și toate frunzele se colorează într-un soi de fum
Ca mai apoi în zâmbetul naturii să se retragă nemurirea.
Da...imi place noaptea...
Și odată cu ea...
Îmi place să mă pierd în liniștea ei,
O parte din mine vrea ca această senzație să nu dispară
În apăsarea ei gravitațională...
Liniștea mă supune unei dureri nemărginite.
Îmi place durerea nopții...
Îmi place să mă știu pierdut în dureri plăcute...
Și peste toate astea să mă pot simți în sfârșit bine...
Și da...
Îmi place la nebunie noaptea...