mergeam în șir indian
prin iarna impudică a aducerilor-aminte
eu mergeam ultimul
când am simțit până la strămoși
colții de oțel
cum dor rănile nepansate
de foame
mă mușcase
cățeaua picasso
a vecinei care-și ascuțea rânjetul obscen
pe roata dințată a nepăsării
schimbându-și fața cu o alta
aidoma impurelor iurte ale mongolilor
cucerind o jumătate de planetă
bărbați orgolioși descălecau pe o stradă
pe care nu creștea niciun lămâi
al cărui fruct s-o potolească pe cățeaua picasso
în expansiune generalizată spre râul
în care înainte de moarte se scăldase șeherazada
profund inspirată cățeaua picasso
se plimbă meditativ prin vecini
mai ales de când prin oraș
au început să crească poeme cu vrăbii
desperecheate-n grabă
de cățeaua picasso atât de flămândă
inabordabilă precum pictura abstractă
predată de maestrul baletist
al cărui trup ce crește în nori sub formă de-ntrebare
pogoară pe umbra unei alte vieți
ca vița-de-vie din pământul reavăn.