Parfumul care mă adormise cândva

se strecoară prin mrejele uscate ale caselor vii

și duce cu el amintiri spre țărmul uitat,

ca vrăbiile scăldate în soare.

Pași sacadați ascultă lentoarea aspră a mării.

Soarele țipă cu glasul înspumat al valurilor,

muști dintr-un fruct aprins și te miri de liniște.



Peste ani te regăsesc pe străzi pustii,

printr-un întortocheat mozaic de culori moarte și cer,

obrajii tăi au gust de caise coapte în mare.

Miroase a cărămizi putrede,

casele au geamuri cu rame pătrate și verzi,

obstacole pe străzi mai sunt doar trupuri contorsionate de fier.

Alergăm zgomotos, vrei să mă pierzi,

luminile orașului se întețesc

și se prefac în linii, lemn,

pământ, metale, vise.

După un timp dispari,

strigătele se pierd treptat,

fug din orașul ciudat înspre valuri,

pe țărm doar fluturi mulți,

nisipul are gust de caise.