S-a pus o sticlă peste soare...
Acum îmi pare mai confuz,
Privind pământul ruginit.
Mă-mpinge luna spre o vale
A griului de nor, obtuz,
Ce se prelinge peste buze aiurit.

Pianul singur își deschide clapele
Spre intonarea somnolentă a unui amurg
Ce-mi stă tot mai greu pe pleoape.
De vrei,crede-mi cuvintele
De ieri mai toate frunzele îmi curg
În par.Chiar de e zi,chiar de e noapte.
Amurgul de sârmă mă înoadă strâns
Și mă doare pielea,și mă sorb fiori
De cum vine toamna...pleci.Și-atunci...
O singurătate cu-n isteric râs
Ma îmbrățișează rece până-n zori.
De data asta te întreb:unde te duci?
N-am făcut păcate sa merit o toamnă.
N-am făcut un bine sa salvez o frunză
Însa cad cetăți din cer aici,fără tine.
Vin asupra-mi ca o revoltata armă
Și îmi rodesc riduri.Au drept muza
Împietrirea,ura,uitarea de sine.

Toate culorile din mine s-au amestecat
Și-au format o rugină ce-mi stă pe suflet
Și nu ma lasă sa-ți spun:Mai rămâi.
Măcar pentru câteva toamne.