ține hățul acestui animal de povară
ce iubește
livada unui om retras
el te învață trasee sigure îți duce în spate baloturile
de lucruri nepurtate
te împrietenește cu țărușii văruiți și nu refuză
nici o vorbă te recunoaște prin perdele
și le împinge cu botul

cât e noaptea de lungă
miroase a moarte pe străzi dar nu
întreabă de ce nici paznicul de serviciu nici sirena
salvării și atunci să fugi? când locul
e tocmai bun de aprins candela

copacii stau de veghe izvoarele subterane
își fac loc prin măduva lor
cuvintele
dau senzația pietrelor aruncate razant cu oglinda apei –
câteva atingeri după care
cei adormiți pe jos se trezesc și ochii le sunt
guri de fântâni