Luceafărul

Privesc acum, în fapt de seară,cum cerul sa întuncat,
Mă bate un gând rău...sau inima mă doare...
Însă ai apărut tu, pe loc m-ai luminat...
Această întâlnire, nu, nu e întâmplătoare.

Când vii seară-de seară, la locul nostru, în grădină,
Și ne vorbim că doi îndrăgostiți,
În tăcerea nopții, se aude un cântec în surdină,
Poate sunt îngerii, de iubirea noastră absorbiți.

Mi-ești drag, iubitul meu, spun eu în șoapte,
Iar tu, prin grai nu vorbești, însă pin a ta strălucire,
Îmi spui sincer, că mă iubești în noapte,
Și că nimeni, nu va putea rupe această iubire.

Ochii-mi lăcrimează...e prima mea dragoste
Și îndrăznesc să vorbesc tare, și emoționată astfel i-am vorbit:
-Iubitul meu, tu mă iubești, sau decât așa, inima-mi amăgești?
Iar acum, pentru întâia oară, luceafărul mi-a grăit:
-Tânără domniță, cum poți să crezi asemenea Cuvinte, te iubesc, mai mult ca pe al meu suflet.

-Însă a noastră iubire, este intrezisa în asta lume,
A noastră dragoste, ascunsă trebuie să rămână,
Altfel, dacă oamenii ar afla,
Dragostea noastră, pe loc s-ar sfărâma.

Iar luceafărul de colo, mi-a vorbit blând:
-Sigur că e interzisă, eu sunt astru, sunt o stea,
Iar tu, ești o muritoare, nu e posibil să mă iubești...
-Dar... am spus eu
-Știu că mă iubești, însă oamenii, nu ar ști cât de adevărat vorbești.

Eu sunt stea, de secole, de-aici de sus, văd multe
Am aflat că există oameni buni la suflet,
Însă pe lângă ei, mereu există un suflet rău, dornic numai de rele,
Însă tu ești tânără, ai viață înainte, ai darul frumuseții, ce te oprește pe aste căi?

-Dragostea mă sfâșie, dacă nu te văd o seară...
Inimă mă doare...trupul meu te vrea,
Vino te rog, coboarate în lumea mea,
De-o fi cu putință!

-Frumoasa mea, tu, din povești culeasă,
Nu știi, ce greu coboară o stea,
Ne trebuie mii de ani, sau o soartă aleasă,
Pentru a coborâ, pe pământ, dar aș vrea!

-Până când moartea mă va despărți de a ta iubire,
Mă va smulge de laga cel ce îl iubesc,
Aș vrea să trăiesc, cu o anume făgăduire,
Că mă vei iubi pe veci.

Și că atunci când voi muri iubitul meu,
Să mă prefaci într-o stea...nu știi cât aș vrea să te pot vedea,
Când vorbesc cu tine, uit te tot și de toate,
Îmi răsuna-n minte, numai ale tale șoapte.

-Dragoste eternă, vis pentru todeauna,
Astea sunt lucruri, ce inima mi-le repetă intr'una,
Dar îți făgăduiesc, că te voi iubi mereu,
Iar când vei muri, te voi aduce lângă sufletul meu.

-Ah, acest destin, de ce a stat atâta timp ascuns,
De ce, nu a putut fi de nimeni pătruns,
Acum știu ce mă doare, știu ce îmi doresc...
Aș vrea să îți zic doar...
Te iubesc.

-Dar nu vreu să te doare ceva,
Din cauza mea, nu meriți,
Ai un suflet așa de pur și inocent,
Nu merită să plângi pentru nimeni, pe acest pământ.

O tăcere izbitoare mi-a doborât sufletul,
Trupul meu a leșinat,
Sub inconștient, m-am trezit în cameră mea,
Cu mama plângând lângă mine,
Dar eu, eu o simplă fata,
Trăisem, o noapte care avea să-mi schimbe viață.

I-am răspuns mamei decât un singur lucru:
Mamă, mi-am găsit destinul.
De atunci însă, luceafărul nu îmi mai grăiește,
Doar prin a sa strălucire..mai îmi arată cât mă iubește,
Îi e frică să nu mă rănească, în zadar îi spun,
Că a mea pereche, niciodată nu mă va răni.

Și că într-o seară, în această grădină
Din această lume crudă
Destinele noastre,
Se vor UNI!