toți cei care m-au crezut egalul lor
au murit înainte de vreme
și n-au mai putut să ajungă
la nunta de italieni români
care m-au rugat să le fiu naș
la fiesta venețiană cu vene violete
de anul acesta din gondole de prejudecăți-nvinse
în zodii purtătoare de biruință
muzici care nu se mai aud
topesc crusta vineție a unei lucidități animalice
pururi la pânda unei întâmplări mai presus de lege
toți cei care au vrut să mă omoare
au sfârșit în chinuri groaznice
dintr-o generozitate nejustificată
i-am luat în brațe ca pe copii din flori de miozotis
și am fugit pe strâmtele cheiuri
ale memoriei de care nu poți scăpa
ca de minotaurul cu vene violete
ce te-nvață pasul de dans efemer
pe firul de păianjen rupt dintr-o altă existență
măști zâmbitoare-și căutau surâsul
și rațiunea nu putea să pătrundă
unde se odihnește energia înclinațiilor întunecoase
ce-nghite trupul de vanilie al unei fapte neverosimile
trăite cu mult fast cu mii de ani înainte
toți cei care m-au vorbit de rău și-au pierdut graiul
și asupră-mi lovind cu voluptate sadică
bicele unei ploi plumburii
ce spală un convoi de înțelepți aliniat pentru moarte
nimeni nu mai putea să scandeze lozinci
în drumul lor sigur spre neant
am stins focul rugului care mă topea
la lumina stelelor am văzut de departe
cum în gondole miri de italieni români
botezați de singurătate
se-ntorc să moară acasă.