și plouă din nou
și frunzele stau zgribulite pe crengi
toamna a trimis hăitașii după noi omule
fără să privesc înapoi le simt răsuflarea rece pe glezne
ai mei sting luminile se ascund în spatele perdelelor
și nu știu de ce mă apucă așa o milă de ei
stau în mijlocul ploii cu fața spre cer
fărâme de oglindă trec prin ochi
un chip familiar o voce o atingere
mama desculță pe câmp
viață sub tălpi
viață în pântec
tata strângând soarele-n pumni
și veșnicul verde al zâmbetului tău omule
și cald și bine lângă nesfârșitele tale tăceri
e toamnă din nou
cuvântul ruginiu se așează în noi
ai mei privesc temători pământul învelindu-se
în șoaptele muribunde ale verii
și nu știu de ce mă apucă așa o milă de ei
mă trage afară din trup
mă aruncă sub copitele toamnei
și mă ridică
în numele lor omule
în numele lor și al meu