Două ciori se ceartă-n ploaie,
Pe o creangă lungă, de stejar,
Ce dansează parcă, sub mișcarea lor.

Le-o lipsi ceva-n natură?
Ce-or fi-având de împărțit, acum?
Cât a fost iarna de lungă, au tăcut.

Încă-i frig, dar nu-i zăpadă;
Dintre muguri, mulți s-au alungit.
Ploaia-n loc îi ține, ca să mai doarmă.

Parcă văd mai bine-acum…
Nu mai plouă; se scurg șiroaie.
Ele-s tot acolo, croncănind de zor.

Să pun capăt la gâlceavă,
Mă îndrept spre ele, enervat;
Bat din palme, să le sperii. Au tăcut.

Amândouă, zboară-ndată.
Cu o nucă-n cioc, cioara dintâi.
După ea-i în zbor și-a doua, s-o prindă.

Bat din palme înc-o dată.
Cioara scapă nuca ei din cioc.
Dă din aripi, să ajungă în alt pom.

Ce să fac cu-o nucă veche?
Nicidecum nu vreau să o desfac.
Sub pământ, cam la o palmă, am s-o pun.

Peste zeci de ani de zile,
N-o să fie ceartă între ciori.
Nuci, or fi mai multe. Ciori, mai puține.