„- Păianjen!”
Și când să îl strivesc,
ochii-i licăre-ngrozit
și mă opresc;
o ultimă secundă
- atât cât îl privesc -,
înșiră firul pânzei
prin vibranta-i mișcare
spre destinul colorat
cu pante circulare
din transparență,
- de-o enigmatică putere ghidat -
alunecă mistic
și e-alungat în transcendență.

Multiple picioare – chiar mii
construiesc artă indescifrabilă
ochilor ce acaparează
doar imaginea gri;
dincolo de poartă, unde
fantasticul de real se scindează,
făptura subestimată plânge,
chinuită de infatuarea omenească
ce pe creație-i se răsfrânge.

Obstinarea de a lăsa urme
a existenței lui,
- în colțuri sau alte locuri sumbre –
îl înghimpă să-și dea suflarea,
muncindu-și robota,
nedeviat păstrându-și cărarea
unde rătăcesc sacre arhaice fărâme
din prada proaspăt înfrântă
în duelul unde cel puternic rămâne;
însă legea junglei e doar
un fir răsucit în natură
cusut din tortură și umplut
din a victimei frântură.

Vietatea fără vlagă,
pâlpâie, urlă – dar nu se-aude,
când anxietățile-n suflet
i se-ncheagă;
mândria-i închide exteriorizările surde;

și cum n-am străpuns al său tărâm
secunda-i periclitată
prin ultimul cuvânt din balada
fericirii lugubru ancorată
în moartea unui păianjen pe care,
totuși… îl sfărâm;
și-n clipa ce îi privesc
firul argintiu de ață,
mă-ntreb ce a simțit păianjenul
știind că-i la răspântie de viață?