O stea muritoare

Prin această lume trecută-i ca printr-un vis
Ce-mi varsă asupra-mi doar sclipiri de argint
Cu razele cele veșnic purtate de un gând
Spre clipa cea nemuritoare de viață dătătoare
Mă îndrept ușor, ușor și grabnic încrezătoare
Ca ceea ce ochilor mei le-a fost dat să vază
Nu va pieri ca o prea muritoare rază.

Iar dacă ar fi să piară totul ca un coșmar urât
De vină oi fi eu sau soarta ce-ntr-o clipă m-a urât?

Peste viața-mi inocentă, moartea grabnic a urcat
Într-un gând fără de margini spre final m-a îndreptat
Iar mărirea ei trufașă într-un suflet s-a-nălțat
Căci murirea mea cea tragic, nemurire i-a adus
Burându-se de dânsa ca de cel di-ntâi apus.

Pentru mine lumea-n clipă s-a schimbat
Când coșmarul cel prihanic spre întuneric m-a-ndreptat
Spre o lume unde veșnic dăinuie durerea
Într-o clipă aducându-i neplăcerea.
C-o macabră întunecime ea pe loc m-a înjunghiat
Vărsând tot mai multă răutate spre stejarul închinat.

Steaua ce ieri era un paradis, azi ușor ea s-a tot stins
Ducând spre moarte ceea ce n-a fost decât un vis.

O macabră întunecare mi-a umbrit orice cale de scăpare
Mi-a luat viața și speranța aducându-mi în dar, moartea.
Cea de care ne-am temut, cu toții la început.