din ce în ce mai mult
viața mea semăna cu aterizarea unui avion
într-un oraș fără aeroport
când am rostit cuvintele magice
învățate de la profesorii mei
a căror viață în alb și negru
nu apucase greva unică a polițiștilor
și jandarmilor dând de pământ cu însemnele naționale
sub privirile descrucișate
de pe câmpiile etrusce ale șefilor de stat
construind cea mai lungă șosea din lume
asfaltată cu revendicările demonstranților
neparticipanți la podul de ceață
dintre școala de îngeri și legea bunului simț
înmormântată în cavouri aflate la capătul lumii
tot mai departe ca zborul păsărilor de pradă
pierdute dincolo de nori
în care s-au ascuns toți profesorii mei
în țara celor douăsprezece mii de timpuri trecute și viitoare
mă urmăreau fotografiile acelea vechi
în alb și negru din încercarea labirintului
asupră-mi cădeau palmele lor de bazalt
precum tencuiala de pe blocurile cu bulină roșie
vorbe prea târzii îi chema pe toți
la catedra de vrăjitor a copilăriei
în sala de consiliu pentru exercitarea
tuturor științelor scolastice și liberale
după intervenția futurologică
fiecare ieșea cu pași echidistanți
pierzându-se tiptil în mulțimea de litere
ce suprapopula școala de îngeri și de sublim
ca o albină care a adunat prea multă miere
cei care nu mai aveau cărți caiete ghiozdane ori instrumente de scris
își confecționaseră unelte din silex și vase de ceramică
pentru rezervorul de explozibil neomologat al aducerilor-aminte
scrise cu pietre de râu pe pragul de sus al eternei reîntoarceri
greta lascăr dorina aniței alice popescu egorov achim zorița dabija nantu ion mălinaru ion
virgil nițică și lista infinită a celor care nu pot nu pot uita