pe marginea păstrăvăriei arunca bucățele de covrigi
rar
uitase că peștii nu sunt porumbei
femeie bătrână ca soarele
în care impresiile erau liniștite
sub sacoul ponosit
trase aerul adânc în piept părea sărat
se dezechilibră ușor
apoi strănută cuprinsă de un fior
în jurul bazinului nu mai erau oameni
mototoli un șervețel
pe bancă își lăsase poșeta
femeie calmă ca luna
hrănea apa
pentru că era iarnă
iar acasă nu o mai aștepta nimeni și nimic din ce iubise