E o zi tristă de toamnă, rece, precum judecata ce încearcă
să prindă esența adevărului. Privesc norii cum i-aș vedea prima oară,
îmi aduc aminte de copilărie, de formele fantomatice ale eroilor din povești.
Norii au viață, se transformă în animale vii și pline de carne,
apoi se jupoaie carnea abia crescută, se strînge în jurul unor oscioare invizibile,
și alte animale, din specii necunoscute acoperă cerul.
O grădină zoologică, cu speciile imaginației omului,
la care Dumnezeu ia aminte și crează noi lumi,
după fiecare Adam, după fiecare Evă,
toamna e doar o epistolă către străinii din cosmos,
ei coboară pe pămînt atît de rar încît unii dintre muritori
nici nu mai cred în legende,
citesc cu suspiciune cărțile venerate și nu privesc cerul decît rar,
cînd plouă și numai pentru a înjura.
Atunci își aduc aminte de copilărie, încearcă să prindă
esența adevărului,
deodată îmbătrînesc și se retrag la casele lor, caută în biblioteci
cărțile sfinte, acoperite de praf și nepăsare,
ies seară de seară în fața clădirilor și privesc cum crește carnea pe cer,
cum prinde viață și se descompune,
cum sîngele picură incolor precum lacrimile.
Judecata e să privească pămîntul,
umbrele ce se mișcă rapid, ca stafiile și pofta cu care îi așteaptă
umezi, să pășească spre adevăr.