Uneori lumea mea e un urs de pluș fără ochi,
îmbrăcat în alb și-un copil cu ochi mari lângă el, spunând poezii
un urs cu blana roasă de molii și glasuri,
cu geam spre balconul îngust, visând avioane ciudate,
visând că se naște căzând de pe scări, scurgându-se în chiuvetă
că se-nchină și desenează flori cu creta pe asfalt.
un urs-copil care învață să meargă în mâna mamei lui,
învață să scrie cu degetul murdar de cerneală
apoi calcă strâmb în noroi, plânge, devine bărbat.

în glasul lui strâmt se învârt comete și fructe de iarnă
iar singur, mâzgălește pereți cu desene rupestre,
învață alfabetul ca Robinson Crusoe pe o insulă nevăzută

Mă învârt uneori prin lumea mea fără ochi
și văd clătite în tigaie, cu dinți de lapte înfipți în ele
și-o bandă ruptă de magnetofon, ca himenul virginelor,
cu vocea bunicii, pierdută de-acum și de tot ,
văd zâmbet de fată și câteva lumânări pe un tort
alerg, alergăm, prin zăpada dospită din parc
ne hlizim la Cenușărese din lemn și bem apă rece,
facem bulgări cam strâmbi, dar sunt singur

și mă trezesc cu privirea de sticlă
din lumea mea ca un urs de pluș orb, fără ochi.