Cu cuțitul în mână, pictează.
Pensula încă mai visează
La culoarea potrivită pentru durerea ei.
Se afundă în culoare și dansează pe pânză.
Fără muzica, fără nici un cântec,
Dansează cu mâna ei în căutarea obrazului pierdut.
Obrazul care și-acum fuge de ea,
Ca și când nu s-ar fi cunoscut.
Își curăță durerea în apă,
Încercând să-și schimbe culoarea.
Negrul o urmărește în zi, în noapte,
În vis, în gând, în viață.
Nu o lasă. Îi murdărește orice speranță.
Nici vernisul n-o mai face să strălucească.
De ce nu pleci?

Pânza e aproape gata, dar nu vrea să se vadă,
Îi e rușine de imaginea pe care o arată,
Iar ea pictează fără să respire, fără să deschidă ochii.
Aruncă cu viața din ea. Nu vrea să o mai trăiască.
Durerea ei s-a scurs pe o paletă.
Lovită de cuvinte, nu știe cine mai regretă.


Și dintr-o dată, pânza e din nou albă.
S-a șters singură.
Nu a putut să ducă cu ea
Toată durerea ei.
Fuge de pensula
Care nu și-a uitat povestea.